Que no haria yo por ti... Îmi vâjâie în cap melodia asta. Oare e posibil? E posibil să te gândești la cineva atât de intens încât să-i transmiți starea ta, gândurile tale? Să te viseze noaptea? Să se răscolească în pat și să nu poată dormi? Să se trezească dimineața cu gândul la tine, simțind că ai fost acolo?
Eu cred că da, îmi place să cred că da...
Astăzi am aflat de suferința unui prieten drag care urma să se căsătorească și a fost părăsit în ajun. I-am citit și blogul, a fost și mai trist să văd cât își dorea să șteargă totul cu buretele. Să uite. Să retrăiască. Să reîntâlnească magia. Ce chinuit, ce suflet chinuit. Și nobil. Îi dorea tot binele din lume. Dar poate era doar un post așa, într-un exces de noblețe sufletească. Urăsc noblețea sufletească. Nu duce la nimic.
Câteodată îmi petrec nopțile chinuind oamenii în vis. So much for nobility.
