Ne-am alienat cu totul, ca oameni, ca ființe sociale, ca fii ai lui Dumnezeu. E aproape inutil să vorbești în ziua de astăzi despre valori, despre respect, despre sacrificiu de sine, despre iubirea față de ceilalți. Am pierdut, ca rasă, ca nație, ca umanitate, aproape toate darurile bune pe care le-am primit în ziua Creației, și care până de curând fuseseră relativ bine gestionate de moșii și strămoșii noștri.
Dar nu, nu. Generația noastră a trebuit să ducă involuția un pas mai departe, mai grav, să o aducă la rang de normalitate. Fiecare zi trece și aduce cu sine noi dovezi de alienare, de îndobitocire, de mizerie și decădere umană. De la vecinii mei care se lasă abuzați ani în șir de zgomotele unei cârciumi răsuflate de cartier, preferă să se auto-inunde decât să repare niște amărâte de țevi și n-ar ieși Doamne-ferește cu o greblă să strângă jegul de sub propria fereastră, până la politicienii lacomi și corupți care, în tagmă cu tot felul de bișnițari dubioși FURĂ, fură de nu se mai opresc, de nu-i mai suportă pământul. Urăsc indolența lor, lașitatea noastră, a tuturor.
Mă uit cum cei din jurul meu nu numai că acceptă această realitate bolnavă și putrezită, dar și contribuie la ea. Între pițiponci și pițipoance, analfabetism, poluare, corupție, nesimțire și sfidare, abia mai pot să mai respir. Singura armă care mi-a mai rămas este conștiința mea. Cea care nu se dă dusă, cea care se încăpățânează să facă și să creadă în binele din noi, atât cât mai e. Câteodată mai vorbesc cu Dumnezeu, și-L întreb: „Tu cum de mai crezi în noi, bătrâne?” Nu-mi răspunde, sper să aibă un plan, sper sincer. Între timp, îmi împart viața cu Mr. Pufu și puținii oameni curați la suflet pe care îi mai cunosc. Și mă tot gândesc, cu obstinație, că dacă eu fac curat în fața blocului, și mai ieși și tu și faci la fel, și mai aduci un prieten, poate reușim să avem un oraș, o țară curate. Poate dacă fiecare și-ar face curat în grădina lui, am avea o lume mai curată. Și nu, nu-i un discurs ecologist. E un apel la umanitate.
Think about it.
