Thursday, June 7, 2012

Optimism

Băi, ce ființă optimistă am devenit între timp. Adică într-un an și mai bine de tăcere pe acest blog. E drept, blogul culinar mi-a acaparat toată atenția și mi-a consumat toate resursele de online, însă astăzi, când mi-am recitit rândurile păstrate cu atâta grijă în online, mi-am dat seama că io sunt poiată. O maare poiată națională și că e păcat de Dumnezeu să se piardă atâta talent. 

Prima idee care mi-a venit a fost să transform blogulețul ăsta cu gânduri și viață într-unul de fotografie, în care să vorbească imaginile mai mult decât Andruța. Poate așa voi face, poate nu. Cert e că mi-a plăcut să mă reîntâlnesc cu mine, Pufu, Iubi, București și toate cele mult-iubite și adorate.

Bine te-am regăsit, Andree-demult-uitată. I am so back.

Wednesday, March 23, 2011

Fără zahăr

Sunt împotriva dietelor ținute cu înfrigurare, cu durere, cu senzația persistentă a abținerii, a frustrării. Nu sunt eficiente nici pentru corp, nici pentru suflet, iar pentru minte, nici nu mai vorbesc. Cândva, demult, am ținut tot felul de diete pe care le-am abordat exact așa, pentru că nu a fost nimeni mai înțelept lângă mine care să mă învețe mai bine. N-au dat rezultate, și mi-au mărit complexele. Până într-o zi când am încetat să mă mai stresez cu privire la greutatea mea și m-am concentrat mai mult asupra spiritului. Dar asta e o altă poveste.

De câteva zile nu mai mănânc zahăr. Nu știu exact cum a apărut ideea - poate din excesul de dulciuri home-made din ultimul timp - însă cert este că am început să mă simt bine cu mine într-un fel aparte. Nu am nicio senzație de privare, de absență, la fel cum nu simt nicio privare din faptul că nu mănânc carne. Sunt alegeri, alegeri pe care le facem pentru a conștientiza, din când în cand, faptul că nu suntem condiționați de nimic din jurul nostru, că spiritul domină materia. Și mai e și o perioadă grozavă să descoperi minuni ascunse, ca magiunul din prune făcut de mama fără un strop de zahăr, doar din dulceața naturală a fructelor. Sau cușcușul picant cu legume, sănătos și tare hrănitor. Mă bucură toate, dar nu mă condiționează.

Acum ceva timp o prietenă îmi împărtășea dificultățile pe care le întâmpina când ținea diete, explicându-mi că-i e greu mai ales când călătorește. Mi-aduc aminte că i-am spus doar atât, că e o alegere, că ea alege. Alege să nu-i trebuiască, pur și simplu, iar corpul ei se va bucura și nu va simți lipsa a nimic. A părut să fie un moment de tainică eliberare pentru ea, și așa mi-am dorit să și fie.

Fiecare zi care se scurge îmi dă și mai multă putere, energia alegerii mele se acumulează și crește, crește ca Prâslea în șase luni cât alții în șase ani. Este aceeași energie pe care putem să o insuflăm și proiectelor noastre din alte sfere, acolo unde este nevoie de puțin sacrificiu, puțină determinare pentru a reuși. Este totul o chestiune de alegere.

Vă îmbrățișez, fiți puternici.

Monday, March 21, 2011

Alienare

Ne-am alienat cu totul, ca oameni, ca ființe sociale, ca fii ai lui Dumnezeu. E aproape inutil să vorbești în ziua de astăzi despre valori, despre respect, despre sacrificiu de sine, despre iubirea față de ceilalți. Am pierdut, ca rasă, ca nație, ca umanitate, aproape toate darurile bune pe care le-am primit în ziua Creației, și care până de curând fuseseră relativ bine gestionate de moșii și strămoșii noștri.

Dar nu, nu. Generația noastră a trebuit să ducă involuția un pas mai departe, mai grav, să o aducă la rang de normalitate. Fiecare zi trece și aduce cu sine noi dovezi de alienare, de îndobitocire, de mizerie și decădere umană. De la vecinii mei care se lasă abuzați ani în șir de zgomotele unei cârciumi răsuflate de cartier, preferă să se auto-inunde decât să repare niște amărâte de țevi și n-ar ieși Doamne-ferește cu o greblă să strângă jegul de sub propria fereastră, până la politicienii lacomi și corupți care, în tagmă cu tot felul de bișnițari dubioși FURĂ, fură de nu se mai opresc, de nu-i mai suportă pământul. Urăsc indolența lor, lașitatea noastră, a tuturor.

Mă uit cum cei din jurul meu nu numai că acceptă această realitate bolnavă și putrezită, dar și contribuie la ea. Între pițiponci și pițipoance, analfabetism, poluare, corupție, nesimțire și sfidare, abia mai pot să mai respir. Singura armă care mi-a mai rămas este conștiința mea. Cea care nu se dă dusă, cea care se încăpățânează să facă și să creadă în binele din noi, atât cât mai e. Câteodată mai vorbesc cu Dumnezeu, și-L întreb: „Tu cum de mai crezi în noi, bătrâne?” Nu-mi răspunde, sper să aibă un plan, sper sincer. Între timp, îmi împart viața cu Mr. Pufu și puținii oameni curați la suflet pe care îi mai cunosc. Și mă tot gândesc, cu obstinație, că dacă eu fac curat în fața blocului, și mai ieși și tu și faci la fel, și mai aduci un prieten, poate reușim să avem un oraș, o țară curate. Poate dacă fiecare și-ar face curat în grădina lui, am avea o lume mai curată. Și nu, nu-i un discurs ecologist. E un apel la umanitate.

Think about it.

Saturday, March 12, 2011

În prag de primăvară

M-am trezit cu pământ sub unghii. Am săpat cu el, după el, până am făcut bătături la mâini. Mirosea a reavăn, a proaspăt, a trezire și verde. Mi-am adâncit degetele după rădăcini, am aruncat putreziciunea și-am pus sămânță. Am respirat aer curat și vântul mi-a înroșit obrajii.

Uite-așa mi-am adus aminte de copilărie. De două ori pe an, primăvara și toamna, ieșeam să pregătesc grădina din fața blocului de o nouă schimbare, un nou anotimp, un nou cojoc: unul verde în martie, unul alb în octombrie. Greblam pământul, ardeam frunzele uscate, alergam printre gâze. Nu-mi păsa de modă, de păr, de praf, de ten, de haine, de servici, de lume. Alergam liberă printre frunze moarte, căutând viața, făcându-i loc. Îngropam adânc arpagicul, udam roșiile pe înserat vara și culegeam recolta toamna. Toate astea pe un petec de pământ din fața blocului - ce lume, câtamai lumea!

Astăzi, pentru prima oară de când m-am mutat în casă nouă, m-am simțit acasă. Astăzi, când mi-am afundat adânc mâinile în pământul din fața geamului camerei mele, când am scăpat lăstarii sfioși de întunecimea cojocului de frunze uscate, când mi-am pus grădina, plantele, inima, la încolțit, la rodit. E vremea să înmugurim, să înflorim, să rodim. Ce bine e acasă.

Friday, March 4, 2011

Fuck you very much

Tuturor celor care îmi spun ce să fac cu viaţa mea, cum e mai bine, ce am greşit, cum să mă comport, unde să fiu şi la ce oră, când să mă mărit, când să nasc, când să mor, când să fiu fericită, când să fiu tristă, când să mănânc, ce să mânânc, unde să trăiesc, ce să cred, ce să lucrez, cum să mă îmbrac, când să-mi fie frig, foame, cald, frică, vouă, tuturor celor care încercaţi să îmi călăriţi liberul arbitru, crezând cumva, omniscient, omnipotent, cu neruşinare, cu scuze arborate pe catarge, că Universul v-a dat această prerogativă, vă transmit, din inimă, un călduros:

FUCK YOU VERY MUCH!

Monday, January 3, 2011

Nimic nou, și totuși...

Iată-ne și în 2011. La început de an, oamenii își fac planuri, își stabilesc obiective, targeturi, iau hotărâri, își impun tot felul de decizii - rezoluții de an nou. Cu toate astea, nimic nu e nou. Eu, cea de astăzi, nu sunt diferită de cea din 31 decembrie 2010 cu nimic - nu-s mai odihnită, nu-s mai plină de energie, vitamine sau resurse. Sunt aceeași Mărie cu exact aceeași pălărie.

Contrar mentalizării colective, anul nou nu ne aduce începuturi proaspete. Începuturile vin din noi, pe 31 ianuarie, 27 februarie sau 3 martie, sau orice altă clipă în care suntem gata să fim altfel. Ne vom simți mai bine nu pentru că este 1 ianuarie 2011, și pesemne ca atunci totul este posibil, ci pentru că suntem iubiți, iubim, gătim, dansăm, ne bucurăm că suntem ceea ce suntem și ne descoperim pe noi, pe zi ce trece mai frumoși și mai puternici.

Azi, 3 ianuarie 2011, o zi ca oricare alta, aleg să fiu cine sunt, fără promisiuni și, în esență, fără încrâncenare. Azi, 3 ianuarie 2011, e o zi la fel de bună ca oricare alta să mă redescopăr, să mă reinventez, sau pur și simplu să fiu eu.

Monday, December 13, 2010

When does a girl give up her shoes?

Nu am multe perechi de pantofi, cum nu am nici foarte multe haine - ceva împotriva acumulării, aș zice. Însă lucrurile pe care le am, mi-s dragi, mi-s tovarășe. Pantofii mei au bătut cu mine munți și mări, țări și continente, autobuze, birouri și hoteluri, au fost cu mine când am plâns și când am râs, mi-au ținut de cald și de urât, boticul lor s-a uitat întotdeauna prietenos către mine, în sus. Cum, dar mai ales când știi că a venit momentul să-ți iei la revedere de la ei? Cum faci să îi arunci într-o pubelă plină cu resturi, când ați trecut prin atâtea împreună?

Am câteva perechi de pantofi care nu-și mai servesc demult scopul, și totuși nu mă-ndur să le arunc. How to? Poate dacă aș știi că își continuă misiunea, undeva, altundeva... Vezi? De asta au nevoie oamenii să creadă în Rai. Aș vrea ca pantofii mei să meargă în Rai.