Ninge. Fulgii ăștia nu cad, ci parcă... plutesc. Cu o dinamică proprie, neînțeleasă de minte, atât de puternic vizuală! Acum a început să dea mai tare, parcă se bat. Sunt două armate - una stânga, alta dreapta. Se întretaie. Stânga pare să câștige, sunt prea mulți. Aripa dreaptă a renunțat, nici nu se mai vede. Spre blocul unde a trăit amanta lui Gheorghiu-Dej parcă nici nu mai curg, ci doar stau, sfidează gravitația, plutesc în sus, se uită absenți prin ferestre. Acum nu se mai bat. Se amestecă, plutind în sus.
Bucureștiului pare să nu-i pese. Mașinile alunecă grăbite, o ambulanță sună insistent. Betoanele zac, tăcute. Și totuși e atâta freamăt în aer! E o altă lume, e o altă poveste, aplicată în straturi peste griul cotidian.. iar eu.. eu simt că nu mai trăiesc între betoane și ambulanțe și alergat pe site-uri, ci cumva.. între fulgi. Curg și eu cu ei, într-o lume liniștită cu miros de portocală.
Și timpul a stat.
No comments:
Post a Comment