Sunt nopți în care pur și simplu nu mă pot duce la culcare. E ca și cum dacă m-aș pune în pat și m-aș abandona somnului aș pierde ceva esențial, e ca și cum timpul s-ar scurge iremediabil și m-aș trezi apoi într-o altă dimensiune în care eul meu firesc ar fi anulat. O prietenă mi-a povestit că și bebelușul ei de 1 an are aceeași problemă - cică i se zice „sleep anxiety” și e o reticență pe care micuții o au în a părăsi realitatea, siguranța care îi înconjoară în brațele părinților, lângă jucăriile lor, etc...
Question is: do I suffer from sleep anxiety? Nu mă pot oare separa de teama unui copil mic și neajutorat? Ce mă ține departe de patul meu, ce monștri mă sperie într-atâta încât să mă privez singură de somn, conștientă fiind că mâine mă voi trezi la șase dimineața, deci în mai puțin de 5 ore??
Să fie conștiența că momentul prezent e singurul pe care îl mai am, și nu vreau să-l dau, nu vreau să-l pierd? Să fie gândurile, miile de gânduri, griji și spaime care mă cuprind atunci când totul în jurul meu tace? Să fie teama de a mă înfrunta, fără ascunzișuri, fără ca tertipurile subconștientului să mă mai poată salva?
Nici măcar iPodul meu roz nu mă mai poate salva astă seară. Eforturile mele de a mă obosi până la extrem n-au funcționat nici azi. Poate mâine. Poate mâine..
No comments:
Post a Comment