Andie in La-la-land

De ceva timp ard mâncarea, fie că e pe flacără sau în cuptor, fie că e vorba de crutoane, orez, semințe sau omlete. În jurul meu viața țopăie haotic iar eu sunt prea răcită ca să alerg după ea, să o prind de mână și să o scutur: „ce faci, fată”?

În La-la-land vecinii refuză să schimbe țevile care te și îi inundă, doar pentru că trebuie să dea o gaură în perete, proiectanții ENEL te sună sâmbătă dimineața de pe numere necunoscute, refuză să se legitimeze și îți pun întrebări ciudate, banca nu-ți dă credit pentru că ai uitat să bifezi o căsuță într-un formular stupid, oamenii mor și se nasc, tu tușești noaptea până la epuizare și Pufu pare singura ființă normală.

WTF is Andie doing in La-la-land?

Rutină

Uneori oamenii ajung să stea spate în spate în patul conjugal. Obosiți, stresați, concentrați, da, con-cen-tra-ted, pe cu totul alte priorități decât pe jumătatea semnificativă. Când o oră de somn devine mai importantă decât o oră de făcut dragoste, atunci e momentul să stai să îți pui întrebări. Să zicem că îți pui întrebări, însă care ar fi cele corecte? De aici oare se nasc reclamele în care ea caută cu disperare modalități de entertainment pentru iubit, timp în care coafura rezistă? Sau urgențele de pe la 2 noaptea, cu cele mai stranii contorsionări între obiecte de uz casnic?

De fapt, eu pornisem de la cu totul altă idee. Deunăzi mi-a sărit în ochi un cuplu de relativ proaspăt căsătoriți care își petrece tot timpul împreună: afaceri, hobby-uri, pasiuni, casă, masă, purcel, cățel. Eu una mi-aș pierde mințile, s-ar duce undeva pe apa libertății în jos la vale. Însă ei nu dau niciun semn că ar fi ceva în neregulă. Oare reușesc să mențină flacăra aprinsă, sau ne mint pe noi, ăștiălalți? Sau... s-or fi mințind pe ei înșiși, dar nu așa, oricum, ci profesionist, integral?

Credem sau nu credem în iubirea care rezistă în rutină, la nesfârșit, ca fixativul sau gustul gumei Spearmint? Or is it all really just for show? Sunt obosită, e adevărat. Dar sunt trează, sunt foarte trează.

Dans ma cuisine, le pain au naturel

De câteva zile visez, cu ochii larg deschiși, la bucătăria perfectă. Are fronturi albe, masive, cu model roman, iar baza și blatul de fag. Înaltă, potrivită mie, are linii armonioase ce nu supără ochiul cu nimic, un spațiu de lucru generos, și neapărat o chiuvetă cu cuvă dublă și baterie „gât de lebădă.” Bazele au sertare glisante cu amortizor, căci nu mă văd scotocind după oale, prin colțuri. În bucătăria mea, toate îmi sunt la îndemână. Tigăi de toate mărimile, tăvi și forme de brioșe, forme albe de copt, polonice, cuțite, coșuri și chiar câteva cărți cu rețete.

Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.

În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.

O zi amestecată

Cu oameni care nu-și țin promisiuni, cu mine care nu mi-am ținut promisiuni, cu oameni răi, cu oameni buni, cu întârzieri, cu descoperiri, cu frustrări, certuri, tensiuni. E foarte greu să îți menții calmul așa, nemâncat și nebăut.

A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.

Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.

Andie finds a home

Cât de important e locul tău în lume? Cât de important e să te simți acasă - și, mai ales, unde este ACASĂ?

M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...

Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.