Ne-am alienat cu totul, ca oameni, ca ființe sociale, ca fii ai lui Dumnezeu. E aproape inutil să vorbești în ziua de astăzi despre valori, despre respect, despre sacrificiu de sine, despre iubirea față de ceilalți. Am pierdut, ca rasă, ca nație, ca umanitate, aproape toate darurile bune pe care le-am primit în ziua Creației, și care până de curând fuseseră relativ bine gestionate de moșii și strămoșii noștri.
Dar nu, nu. Generația noastră a trebuit să ducă involuția un pas mai departe, mai grav, să o aducă la rang de normalitate. Fiecare zi trece și aduce cu sine noi dovezi de alienare, de îndobitocire, de mizerie și decădere umană. De la vecinii mei care se lasă abuzați ani în șir de zgomotele unei cârciumi răsuflate de cartier, preferă să se auto-inunde decât să repare niște amărâte de țevi și n-ar ieși Doamne-ferește cu o greblă să strângă jegul de sub propria fereastră, până la politicienii lacomi și corupți care, în tagmă cu tot felul de bișnițari dubioși FURĂ, fură de nu se mai opresc, de nu-i mai suportă pământul. Urăsc indolența lor, lașitatea noastră, a tuturor.
Mă uit cum cei din jurul meu nu numai că acceptă această realitate bolnavă și putrezită, dar și contribuie la ea. Între pițiponci și pițipoance, analfabetism, poluare, corupție, nesimțire și sfidare, abia mai pot să mai respir. Singura armă care mi-a mai rămas este conștiința mea. Cea care nu se dă dusă, cea care se încăpățânează să facă și să creadă în binele din noi, atât cât mai e. Câteodată mai vorbesc cu Dumnezeu, și-L întreb: „Tu cum de mai crezi în noi, bătrâne?” Nu-mi răspunde, sper să aibă un plan, sper sincer. Între timp, îmi împart viața cu Mr. Pufu și puținii oameni curați la suflet pe care îi mai cunosc. Și mă tot gândesc, cu obstinație, că dacă eu fac curat în fața blocului, și mai ieși și tu și faci la fel, și mai aduci un prieten, poate reușim să avem un oraș, o țară curate. Poate dacă fiecare și-ar face curat în grădina lui, am avea o lume mai curată. Și nu, nu-i un discurs ecologist. E un apel la umanitate.
Think about it.
Showing posts with label Pățaniile Andreei în Galaxie. Show all posts
Showing posts with label Pățaniile Andreei în Galaxie. Show all posts
Monday, March 21, 2011
Saturday, March 12, 2011
În prag de primăvară
M-am trezit cu pământ sub unghii. Am săpat cu el, după el, până am făcut bătături la mâini. Mirosea a reavăn, a proaspăt, a trezire și verde. Mi-am adâncit degetele după rădăcini, am aruncat putreziciunea și-am pus sămânță. Am respirat aer curat și vântul mi-a înroșit obrajii.
Uite-așa mi-am adus aminte de copilărie. De două ori pe an, primăvara și toamna, ieșeam să pregătesc grădina din fața blocului de o nouă schimbare, un nou anotimp, un nou cojoc: unul verde în martie, unul alb în octombrie. Greblam pământul, ardeam frunzele uscate, alergam printre gâze. Nu-mi păsa de modă, de păr, de praf, de ten, de haine, de servici, de lume. Alergam liberă printre frunze moarte, căutând viața, făcându-i loc. Îngropam adânc arpagicul, udam roșiile pe înserat vara și culegeam recolta toamna. Toate astea pe un petec de pământ din fața blocului - ce lume, câtamai lumea!
Astăzi, pentru prima oară de când m-am mutat în casă nouă, m-am simțit acasă. Astăzi, când mi-am afundat adânc mâinile în pământul din fața geamului camerei mele, când am scăpat lăstarii sfioși de întunecimea cojocului de frunze uscate, când mi-am pus grădina, plantele, inima, la încolțit, la rodit. E vremea să înmugurim, să înflorim, să rodim. Ce bine e acasă.
Uite-așa mi-am adus aminte de copilărie. De două ori pe an, primăvara și toamna, ieșeam să pregătesc grădina din fața blocului de o nouă schimbare, un nou anotimp, un nou cojoc: unul verde în martie, unul alb în octombrie. Greblam pământul, ardeam frunzele uscate, alergam printre gâze. Nu-mi păsa de modă, de păr, de praf, de ten, de haine, de servici, de lume. Alergam liberă printre frunze moarte, căutând viața, făcându-i loc. Îngropam adânc arpagicul, udam roșiile pe înserat vara și culegeam recolta toamna. Toate astea pe un petec de pământ din fața blocului - ce lume, câtamai lumea!
Astăzi, pentru prima oară de când m-am mutat în casă nouă, m-am simțit acasă. Astăzi, când mi-am afundat adânc mâinile în pământul din fața geamului camerei mele, când am scăpat lăstarii sfioși de întunecimea cojocului de frunze uscate, când mi-am pus grădina, plantele, inima, la încolțit, la rodit. E vremea să înmugurim, să înflorim, să rodim. Ce bine e acasă.
Thursday, December 9, 2010
Vin sărbătorile, vin sărbătorile!
Astăzi m-am trezit veselă și bine dispusă, fără dureri de spate, cap sau suflet. Sărbătorile de iarnă sunt aproape, iar la mine acasă toate se așează, cumințele, la locul lor. Deja nu mai e niciun secret că Pufu și Andie stau în casă nouă, după cum pentru mine nu mai reprezintă niciun secret faptul că mutatul e treabă grea.
Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.
Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.
Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.
Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.
Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.
Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.
Monday, November 15, 2010
Oameni de cuvânt
Atunci când te apuci să îți renovezi casa de la zero sunt multe lucruri pe care nu le știi, multe la care nu te aștepți și multe pe care le estimezi greșit. Toți cei care au renovat sau construit o casă de la zero, vreodată în viața lor, știu foarte bine la ce mă refer.
În haosul responsabilităților cărora trebuie să le faci față, e important să fii ajutat de oameni de cuvânt, oameni de încredere. Omul meu a fost Laurențiu de la House Design SRL. Țin neapărat să-i mulțumesc pentru că a făcut lucrurile:
1. Bine
2. Repede
3. Responsabil
4. Profesionist
și, nu în ultimul rând, la un preț atractiv.
Dacă vreodată vă gândiți să începeți lucrări de renovare, eu îl recomand cu căldură. Vă va da sfaturi practice și foarte la obiect, și puteți avea încredere că ceea ce ați comandat se va realiza întocmai.
So, do remember: Laurențiu, House Design SRL, 0722268477.
Nu vreau să închei fără a mulțumi echipei de la Radical Instal, pentru instalațiile electice și sanitare, și lui Doru de la Casa și birou, pentru mobila de bucătărie și dressing. PROFESIONIȘTI. PROFESIONIȘTI. Nu am ce să le reproșez, iar asta, în universul renovării domestice, e mai mult decât o recomandare.
În haosul responsabilităților cărora trebuie să le faci față, e important să fii ajutat de oameni de cuvânt, oameni de încredere. Omul meu a fost Laurențiu de la House Design SRL. Țin neapărat să-i mulțumesc pentru că a făcut lucrurile:
1. Bine
2. Repede
3. Responsabil
4. Profesionist
și, nu în ultimul rând, la un preț atractiv.
Dacă vreodată vă gândiți să începeți lucrări de renovare, eu îl recomand cu căldură. Vă va da sfaturi practice și foarte la obiect, și puteți avea încredere că ceea ce ați comandat se va realiza întocmai.
So, do remember: Laurențiu, House Design SRL, 0722268477.
Nu vreau să închei fără a mulțumi echipei de la Radical Instal, pentru instalațiile electice și sanitare, și lui Doru de la Casa și birou, pentru mobila de bucătărie și dressing. PROFESIONIȘTI. PROFESIONIȘTI. Nu am ce să le reproșez, iar asta, în universul renovării domestice, e mai mult decât o recomandare.
Thursday, November 4, 2010
Amânarea naște monștri
Nu știu dacă amânarea se naște din lașitate, din comoditate sau din neputință. Oricare ar fi motivul, cert este că amânarea nu duce la nimic bun. În liceu, prietena mea îmi spunea mereu, râzând și citându-l pe Murphy: „Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în 30 zile, atunci nu merită să îți mai bați capul cu ea.”
În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.
Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.
Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.
Să fiți curajoși.
În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.
Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.
Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.
Să fiți curajoși.
Thursday, October 28, 2010
Andie in La-la-land
De ceva timp ard mâncarea, fie că e pe flacără sau în cuptor, fie că e vorba de crutoane, orez, semințe sau omlete. În jurul meu viața țopăie haotic iar eu sunt prea răcită ca să alerg după ea, să o prind de mână și să o scutur: „ce faci, fată”?
În La-la-land vecinii refuză să schimbe țevile care te și îi inundă, doar pentru că trebuie să dea o gaură în perete, proiectanții ENEL te sună sâmbătă dimineața de pe numere necunoscute, refuză să se legitimeze și îți pun întrebări ciudate, banca nu-ți dă credit pentru că ai uitat să bifezi o căsuță într-un formular stupid, oamenii mor și se nasc, tu tușești noaptea până la epuizare și Pufu pare singura ființă normală.
WTF is Andie doing in La-la-land?
În La-la-land vecinii refuză să schimbe țevile care te și îi inundă, doar pentru că trebuie să dea o gaură în perete, proiectanții ENEL te sună sâmbătă dimineața de pe numere necunoscute, refuză să se legitimeze și îți pun întrebări ciudate, banca nu-ți dă credit pentru că ai uitat să bifezi o căsuță într-un formular stupid, oamenii mor și se nasc, tu tușești noaptea până la epuizare și Pufu pare singura ființă normală.
WTF is Andie doing in La-la-land?
Thursday, October 14, 2010
Dans ma cuisine, le pain au naturel
De câteva zile visez, cu ochii larg deschiși, la bucătăria perfectă. Are fronturi albe, masive, cu model roman, iar baza și blatul de fag. Înaltă, potrivită mie, are linii armonioase ce nu supără ochiul cu nimic, un spațiu de lucru generos, și neapărat o chiuvetă cu cuvă dublă și baterie „gât de lebădă.” Bazele au sertare glisante cu amortizor, căci nu mă văd scotocind după oale, prin colțuri. În bucătăria mea, toate îmi sunt la îndemână. Tigăi de toate mărimile, tăvi și forme de brioșe, forme albe de copt, polonice, cuțite, coșuri și chiar câteva cărți cu rețete.
Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.
În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.
Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.
În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.
Thursday, October 7, 2010
O zi amestecată
Cu oameni care nu-și țin promisiuni, cu mine care nu mi-am ținut promisiuni, cu oameni răi, cu oameni buni, cu întârzieri, cu descoperiri, cu frustrări, certuri, tensiuni. E foarte greu să îți menții calmul așa, nemâncat și nebăut.
A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.
A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.
Tuesday, October 5, 2010
Andie finds a home
Cât de important e locul tău în lume? Cât de important e să te simți acasă - și, mai ales, unde este ACASĂ?
M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...
Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.
M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...
Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.
Tuesday, September 28, 2010
Hallelujah
În câteva ceasuri se duce și marțea asta. Leonard Cohen îmi ține companie. Mă mângâie muzica lui, mă susține, mă unge pe suflet după o zi așa grea.
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!
Monday, September 13, 2010
Ultima noapte de vacanță, întâia noapte de școală
Chiar dacă nu mai merg la școală de ceva timp, astăzi mi-am strecurat un măr proaspăt în geantă, pe care l-am zdrobit între dinți cu poftă și zeamă și pocnet în pauza de gustare. Păstrez de ieri amintirea unei plimbări cu bicicleta prin oraș, pe alei pustii, printre tarabe cu antichități la Parcul Kisseleff, pe pistele aglomerate din Herăstrău, pe străzi uitate de lume și copaci ruginiți în spatele Șoselei.
Îmi plac toamnele cu soare și un pic de frig, am somnul mai profund dimineața, păzită de draperiile grele și răcoarea din casă. Îmi place să-mi încălzesc mâinile pe cana fierbinte cu ceai și să mă uit în zare, peste dunga gri a blocurilor înghesuite, luminate stingher spre apus. Toamna e mai prolifică pentru scriitori, nu mai sunt tentații, nu ne mai toropește căldura.
Îmi completez tabloul contemplativ cu imaginea fericirii interioare. Mă prinde din urmă toamna, fericită anul ăsta, împăcată, bine pe dinăuntru. Era și timpul, a venit timpul. Bine ai venit, Timpule, aproape că uitasem să trăiesc în absența ta.
Îmi plac toamnele cu soare și un pic de frig, am somnul mai profund dimineața, păzită de draperiile grele și răcoarea din casă. Îmi place să-mi încălzesc mâinile pe cana fierbinte cu ceai și să mă uit în zare, peste dunga gri a blocurilor înghesuite, luminate stingher spre apus. Toamna e mai prolifică pentru scriitori, nu mai sunt tentații, nu ne mai toropește căldura.
Îmi completez tabloul contemplativ cu imaginea fericirii interioare. Mă prinde din urmă toamna, fericită anul ăsta, împăcată, bine pe dinăuntru. Era și timpul, a venit timpul. Bine ai venit, Timpule, aproape că uitasem să trăiesc în absența ta.
Friday, September 10, 2010
Wednesday, September 8, 2010
Thursday, August 12, 2010
E bine
Stau la birou și-mi spun în gând - e bine. E bine, chiar dacă e așa cald afară: am totuși aer condiționat la servici. E bine că toate lucrurile s-au așezat într-un făgaș normal și acum curg armonios, fără opreliști, fără vârtejuri. E una din acele zile în care totul merge bine, în care bucățelele unui imens puzzle se așează fiecare la locul lor, cumințele. Cu mintea clară, totul e mai ușor de planificat, de organizat. Ideile creative curg, parteneriatele se leagă.
Zâmbesc, așa cum nu am mai facut-o demult.
PS Universul a pus o mână inclusiv în autobuzul 300: astăzi, scaun din prima și aer condiționat. O premieră pentru mine în 2 ani de zile de când folosesc ruta asta.
Zâmbesc, așa cum nu am mai facut-o demult.
PS Universul a pus o mână inclusiv în autobuzul 300: astăzi, scaun din prima și aer condiționat. O premieră pentru mine în 2 ani de zile de când folosesc ruta asta.
Monday, July 19, 2010
Cu nou ne șade bine
Draperiile mele se potrivesc perfect cu restul camerei. Ca dimensiuni, cromatică, textură. Când am terminat montajul nu mi-am putut stăpâni o exclamație de surprindere și încântare. Micile detalii creative pe care le-am adăugat în urma văruielii au făcut o diferență fantastică, transformând casa mea din cozy în homey. Și vântul de afară pare că e de acord cu mine.
Întrucât un vandal m-a lăsat astăzi fără cablu, intervenind abil cu o foarfecă deasupra ușii de la intrare, am rămas fără programe, de unde și ocazia să constat cât timp puteam să pierd în fața TV-ului. Poate că e mai bine așa, o să profit să mai citesc, să mai lucrez, să mai stau de vorbă cu mine. Casa mea, nouă, mă invită s-o fac.
Întrucât un vandal m-a lăsat astăzi fără cablu, intervenind abil cu o foarfecă deasupra ușii de la intrare, am rămas fără programe, de unde și ocazia să constat cât timp puteam să pierd în fața TV-ului. Poate că e mai bine așa, o să profit să mai citesc, să mai lucrez, să mai stau de vorbă cu mine. Casa mea, nouă, mă invită s-o fac.
Saturday, July 17, 2010
Căldură mare, monșer
Era să uit. Nu pot să-mi închei seara fără să documentez căldurile care au cuprins Bucureștiul în acest week end. Aerul e irespirabil, iar în casă e cumplit de cald. Nu am draperii la dormitor, iar geamul deschis la maxim nu ajuta cu nimic la ventilarea aerului. Luna mă privește feliată și neîncrezătoare și-i dau dreptate: sunt o nerușinată fără draperii. De ce? Păi pentru că la Ikea draperiile se livrează în 72 ore. 72 ore de soare, călduri și voyeurism.
Cu ocazia comandării draperiilor am mai aflat niște informații pe care aș vrea să le împărtășesc cu colegii mei de la Drept, respectiv cu fetele care, ca mine, nu reușesc prea bine să facă diferența între stânga și dreapta sau să calculeze fără telefon. Metrul liniar nu este același lucru cu metrul pătrat (duh!). Astfel, daca veți cumpăra 3 metri de material pentru draperii, nu veți plăti manopera pentru 3 metri, ci pentru aproximativ 12. Și da, mama, ai avut întotdeauna dreptate: unde-i minte, și prostie.
Cu ocazia comandării draperiilor am mai aflat niște informații pe care aș vrea să le împărtășesc cu colegii mei de la Drept, respectiv cu fetele care, ca mine, nu reușesc prea bine să facă diferența între stânga și dreapta sau să calculeze fără telefon. Metrul liniar nu este același lucru cu metrul pătrat (duh!). Astfel, daca veți cumpăra 3 metri de material pentru draperii, nu veți plăti manopera pentru 3 metri, ci pentru aproximativ 12. Și da, mama, ai avut întotdeauna dreptate: unde-i minte, și prostie.
Sunday, June 27, 2010
Gata de vacanță
Totul e pregătit, mai puțin soarele și eu. De parcă întâlnirea noastră era programată pentru altă dată și acum, inoportun, ne îngrămădim într-un concediu forțat în care niciunul din noi nu vrea să iasă. Suntem în tensiune, aveam alte treburi...
Gura lumii spune că vom intra în vacation mode curând, fără prea multe întrebări. Știu și eu? Cert este că de mâine ne așteaptă alt aer, altă lume, alte aventuri. O lume fără tango. Fie și așa.
Gura lumii spune că vom intra în vacation mode curând, fără prea multe întrebări. Știu și eu? Cert este că de mâine ne așteaptă alt aer, altă lume, alte aventuri. O lume fără tango. Fie și așa.
Saturday, June 26, 2010
Gotan live and flash mob
Concert Gotan Project la București. Tango flash mob pe ploaie, în fața Sălii Palatului.
Lansarea albumului 3.0, însă nu numai. Au electrizat atmosfera, iar pe mine m-au ridicat de pe scaun și m-au pus să dansez electrotango. Nu-mi alunecau pantofii, podeaua era înclinată, aveam și o geantă în spate, hainele erau pe jos, dar ce mai conta! Dansam tango și Gotan ne cânta, acolo, în acel moment unic.
Absolutely fabulous.
Lansarea albumului 3.0, însă nu numai. Au electrizat atmosfera, iar pe mine m-au ridicat de pe scaun și m-au pus să dansez electrotango. Nu-mi alunecau pantofii, podeaua era înclinată, aveam și o geantă în spate, hainele erau pe jos, dar ce mai conta! Dansam tango și Gotan ne cânta, acolo, în acel moment unic.
Absolutely fabulous.
Friday, June 25, 2010
Living in the world of the common people
Mă înghesui în fiecare zi în autobuzul 300 și la coadă la supermarket. Mă trezesc în fiecare zi la aceeași oră, mă duc la servici, mă întorc de la servici. Trăiesc într-o lume a oamenilor obișnuiți, perfect obișnuiți și normali, care se înjură și-și dau ghionturi dacă li se pare că le-ai invadat spațiul personal în vreun mijloc de transport în comun.
We dream not of the unattainable. Or.. do we?
We dream not of the unattainable. Or.. do we?
Thursday, June 24, 2010
În căutarea blogului pierdut
Tot încerc să găsesc template-ul perfect pentru blogul meu. Poate că așa ceva nu există, și deci ar trebui să mă opresc cât încă mai există iluzia perfecțiunii. Însă mă tot încăpățânez să caut, așa că am găsit o fată singuratică, îmbrăcată gros, cu o cană de ceai fierbinte în mână. Îmi aduce aminte de mine în nopțile friguroase din Sibiu și, uneori, Budapesta. Îmi aduce aminte de Teo și zilele și nopțile nesfârșite petrecute pe sub plapumi și pături, în șosete de lână și cu ceaiul de busuioc ce ne ardea prin mănuși. Eram mult mai aproape de adevăr și perfecțiune atunci. Eram pornite să fim noi și înfruntam senin tot ce ne arunca viața, cu perfectul simplu și hohotele de râs gata pregătite.
Teo nu mai e demult aici, dar fata cu cana de ceai o caută încă în depărtare.
Teo nu mai e demult aici, dar fata cu cana de ceai o caută încă în depărtare.
Subscribe to:
Posts (Atom)