Ar fi trebuit să dau la litere. Undeva, în adolescența mea, destinul meu părea să fie ăsta. Însă nu. Am dat la drept și am cunoscut-o pe Moni, am devenit vegetariană, am plecat în Franța la concurs fiindcă în liceu studiasem așa bine franceza, apoi în Budapesta pentru că un coleg mi-a spus de o bursă cu o zi înainte să aplic la alta (eu am luat-o, el nu), în Budapesta m-am îndrăgostit și am învățat portugheza și așa am ajuns să cunosc pe X și Y și să plec în lumea largă, și să pun cărămidă peste cărămidă în povestea vieții mele.
Nimic nu pare întâmplător în acest domino al legăturilor destinului. Și totuși. În această pânză de păianjen suntem prea mulți ca să contăm toți, sau fiecare.
Uneori ne sunt dați oameni, ne găsesc de prin negura timpului în viața și în circumstanțele astea, și nu putem scăpa lor. Alteori stăm la răscruci și nu vine să ne ia nimeni - dar poate și asta e o predestinare. Și, câteodată, în câte o noapte, mă pătrunde conștiința efemerității și nimicniciei noastre și îmi dau seama că Dumnezeu e prea ocupat să țeasă destinul fiecăruia dintre noi. Poate Dumnezeu e prea ocupat să fie, și atunci nu mai rămânem decât noi, micii, mulții, mărunții, neînsemnații, orbecăind muțește prin univers, căutând o explicație pentru marea întâmplare de a fi.
No comments:
Post a Comment