Nu știu dacă amânarea se naște din lașitate, din comoditate sau din neputință. Oricare ar fi motivul, cert este că amânarea nu duce la nimic bun. În liceu, prietena mea îmi spunea mereu, râzând și citându-l pe Murphy: „Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în 30 zile, atunci nu merită să îți mai bați capul cu ea.”
În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.
Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.
Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.
Să fiți curajoși.
No comments:
Post a Comment