Oameni de cuvânt

Atunci când te apuci să îți renovezi casa de la zero sunt multe lucruri pe care nu le știi, multe la care nu te aștepți și multe pe care le estimezi greșit. Toți cei care au renovat sau construit o casă de la zero, vreodată în viața lor, știu foarte bine la ce mă refer.

În haosul responsabilităților cărora trebuie să le faci față, e important să fii ajutat de oameni de cuvânt, oameni de încredere. Omul meu a fost Laurențiu de la House Design SRL. Țin neapărat să-i mulțumesc pentru că a făcut lucrurile:
1. Bine
2. Repede
3. Responsabil
4. Profesionist
și, nu în ultimul rând, la un preț atractiv.

Dacă vreodată vă gândiți să începeți lucrări de renovare, eu îl recomand cu căldură. Vă va da sfaturi practice și foarte la obiect, și puteți avea încredere că ceea ce ați comandat se va realiza întocmai.

So, do remember: Laurențiu, House Design SRL, 0722268477.

Nu vreau să închei fără a mulțumi echipei de la Radical Instal, pentru instalațiile electice și sanitare, și lui Doru de la Casa și birou, pentru mobila de bucătărie și dressing. PROFESIONIȘTI. PROFESIONIȘTI. Nu am ce să le reproșez, iar asta, în universul renovării domestice, e mai mult decât o recomandare.

O meserie

În ultimul timp am petrecut mult timp printre meșteri: zugravi, instalatori, electricieni, faianțari, parchetari, etc. Privindu-i la muncă, am avut o revelație, de fapt, o trezire a unui gând mai vechi. Mi-am dat seama că eu nu știu nicio meserie; și nu numai eu, toți micii trepăduși din multinaționale, project managerii, account supervisorii, vision clearance executive-ii, niciunii nu avem nicio meserie. Nu știm să reparăm o țeavă care ne curge, nu știm să punem la loc o siguranță, nu știm să dăm sau să chituim o gaură în perete, nu știm să cultivăm cartofi sau să operăm o inimă. Practic, nu știm să facem nimic din puținul util necesar vieții firești, de zi cu zi, a unei ființe umane simple, așa-lăsate de Dumnezeu.

La fel de inutili ne sunt și banii. Deunăzi mă uitam din autobuz cum unei doamne i-a căzut o hârtie de 1 leu pe jos. Dacă am merge pe stradă și nu am știi ce sunt banii, și am găsi hârtia respectivă, fie am arunca-o la coș, fie am aprinde focul cu ea sau am împacheta-o strâns și am înfige-o drept stavilă în vreo ușă de dulap.

Practic, nu reușesc să înțeleg cum am ajuns să devalorizăm lucrurile esențiale vieții, și să ne lăsăm prinși într-un cerc vicios în care non-valoarea conduce. Banul de hârtie este o non-valoare, o hârtie colorată jegoasă, umblată prin prea multe mâini. Există explicații istorice și economice pertinente, desigur, dar de fapt nu mă interesează, pentru că tocmai datorită lor băieții cu ceafă lată și lanțuri groase au vile în Pipera, iar oamenii cu suflet mare repară pereți prin blocuri comuniste în Titan. Și nu numai.

Aș vrea ca oamenii să învețe meserii, să învețe lucruri simple și utile. Aș vrea să învățăm să eliminăm puroiul complicațiilor societății moderne și așa zis evoluate. Aș vrea ca viața să fie mai simplă, mai respectuoasă și mai frumoasă, așa cum mi-o aduc aminte de copil.

Hazard is my DJ

Ar fi trebuit să dau la litere. Undeva, în adolescența mea, destinul meu părea să fie ăsta. Însă nu. Am dat la drept și am cunoscut-o pe Moni, am devenit vegetariană, am plecat în Franța la concurs fiindcă în liceu studiasem așa bine franceza, apoi în Budapesta pentru că un coleg mi-a spus de o bursă cu o zi înainte să aplic la alta (eu am luat-o, el nu), în Budapesta m-am îndrăgostit și am învățat portugheza și așa am ajuns să cunosc pe X și Y și să plec în lumea largă, și să pun cărămidă peste cărămidă în povestea vieții mele.

Nimic nu pare întâmplător în acest domino al legăturilor destinului. Și totuși. În această pânză de păianjen suntem prea mulți ca să contăm toți, sau fiecare.

Uneori ne sunt dați oameni, ne găsesc de prin negura timpului în viața și în circumstanțele astea, și nu putem scăpa lor. Alteori stăm la răscruci și nu vine să ne ia nimeni - dar poate și asta e o predestinare. Și, câteodată, în câte o noapte, mă pătrunde conștiința efemerității și nimicniciei noastre și îmi dau seama că Dumnezeu e prea ocupat să țeasă destinul fiecăruia dintre noi. Poate Dumnezeu e prea ocupat să fie, și atunci nu mai rămânem decât noi, micii, mulții, mărunții, neînsemnații, orbecăind muțește prin univers, căutând o explicație pentru marea întâmplare de a fi.

Amânarea naște monștri

Nu știu dacă amânarea se naște din lașitate, din comoditate sau din neputință. Oricare ar fi motivul, cert este că amânarea nu duce la nimic bun. În liceu, prietena mea îmi spunea mereu, râzând și citându-l pe Murphy: „Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în 30 zile, atunci nu merită să îți mai bați capul cu ea.”

În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.

Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.

Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.

Să fiți curajoși.