Nu am multe perechi de pantofi, cum nu am nici foarte multe haine - ceva împotriva acumulării, aș zice. Însă lucrurile pe care le am, mi-s dragi, mi-s tovarășe. Pantofii mei au bătut cu mine munți și mări, țări și continente, autobuze, birouri și hoteluri, au fost cu mine când am plâns și când am râs, mi-au ținut de cald și de urât, boticul lor s-a uitat întotdeauna prietenos către mine, în sus. Cum, dar mai ales când știi că a venit momentul să-ți iei la revedere de la ei? Cum faci să îi arunci într-o pubelă plină cu resturi, când ați trecut prin atâtea împreună?
Am câteva perechi de pantofi care nu-și mai servesc demult scopul, și totuși nu mă-ndur să le arunc. How to? Poate dacă aș știi că își continuă misiunea, undeva, altundeva... Vezi? De asta au nevoie oamenii să creadă în Rai. Aș vrea ca pantofii mei să meargă în Rai.
Monday, December 13, 2010
Thursday, December 9, 2010
Vin sărbătorile, vin sărbătorile!
Astăzi m-am trezit veselă și bine dispusă, fără dureri de spate, cap sau suflet. Sărbătorile de iarnă sunt aproape, iar la mine acasă toate se așează, cumințele, la locul lor. Deja nu mai e niciun secret că Pufu și Andie stau în casă nouă, după cum pentru mine nu mai reprezintă niciun secret faptul că mutatul e treabă grea.
Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.
Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.
Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.
Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.
Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.
Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.
Subscribe to:
Comments (Atom)