Astăzi m-am trezit veselă și bine dispusă, fără dureri de spate, cap sau suflet. Sărbătorile de iarnă sunt aproape, iar la mine acasă toate se așează, cumințele, la locul lor. Deja nu mai e niciun secret că Pufu și Andie stau în casă nouă, după cum pentru mine nu mai reprezintă niciun secret faptul că mutatul e treabă grea.
Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.
Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.
Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.
No comments:
Post a Comment