M-am trezit cu pământ sub unghii. Am săpat cu el, după el, până am făcut bătături la mâini. Mirosea a reavăn, a proaspăt, a trezire și verde. Mi-am adâncit degetele după rădăcini, am aruncat putreziciunea și-am pus sămânță. Am respirat aer curat și vântul mi-a înroșit obrajii.
Uite-așa mi-am adus aminte de copilărie. De două ori pe an, primăvara și toamna, ieșeam să pregătesc grădina din fața blocului de o nouă schimbare, un nou anotimp, un nou cojoc: unul verde în martie, unul alb în octombrie. Greblam pământul, ardeam frunzele uscate, alergam printre gâze. Nu-mi păsa de modă, de păr, de praf, de ten, de haine, de servici, de lume. Alergam liberă printre frunze moarte, căutând viața, făcându-i loc. Îngropam adânc arpagicul, udam roșiile pe înserat vara și culegeam recolta toamna. Toate astea pe un petec de pământ din fața blocului - ce lume, câtamai lumea!
Astăzi, pentru prima oară de când m-am mutat în casă nouă, m-am simțit acasă. Astăzi, când mi-am afundat adânc mâinile în pământul din fața geamului camerei mele, când am scăpat lăstarii sfioși de întunecimea cojocului de frunze uscate, când mi-am pus grădina, plantele, inima, la încolțit, la rodit. E vremea să înmugurim, să înflorim, să rodim. Ce bine e acasă.
No comments:
Post a Comment