Friday, September 26, 2008

Je fais de toi mon essentiel..

Je sais ton amour
Je sais l'eau versée sur mon corps
Sentir son cou jour après jour
J'ai remonté les tourments pour m'approcher encore
J'ai ton désir ancré sur le mien
J'ai ton désir ancré à mes chevilles
Viens, rien ne nous retient à rien
Tout ne tient qu'a nous

Je fais de toi mon essentiel
Tu me fais naître parmi les hommes
Je fais de toi mon essentiel
Celle que j'aimerais plus que personne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne

Tu sais mon amour
Tu sais les mots sous mes silences
Ceux qu'ils avouent, couvrent et découvrent
J'ai à t'offrir des croyances
Pour conjurer l'absence
J'ai l'avenir gravé dans ta main
J'ai l'avenir tracé comme tu l'écris
Tiens, rien ne nous emmènes plus loin
Qu'un geste qui revient

Je fais de toi mon essentiel
Tu me fais naître parmi les hommes
Je fais de toi mon essentiel
Celle que j'aimerais plus que personne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne...

Je ferai de toi mon essentiel
Mon essentiel
Si tu veux qu'on s'apprenne
Qu'on s'appartienne

Trăim din cuvinte, din emoții.. din promisiunile tăcute pe care ni le fac ochii altora, pe care le intuim, ni le imaginăm, le încălzim în noi până nu mai știm care e realitatea... ce dulce iluzie, ce dulci iluzii ne construim..
Fie și așa, e bine, e atât de bine........

Wednesday, September 24, 2008

Feeling Good

Am cel puțin un cititor. Am aflat că cel puțin o persoană îmi citește blogul. Uau. Asta mi-a dat un sentiment de responsabilitate, și iată-mă din nou în fața juriului meu virtual.

Astă seară scriu fără motiv. Scriu pentru că am învățat să fac cross-body la salsa, și cu semi-piruetă și fără, că am băut un ceai bun la Chocolat, pe Stavropoleos, că am ajuns la 58 kg and life just couldn't get any better...

Pe bune, mi-am dat seama că suntem în întregime responsabili de propria mizerie sau, din contră, de propria fericire. Trebuie doar să ieșim din carapacea rutinei care ne prinde, să spunem un NU hotărât (sic!) mâinii care ne gâtuie și ne împinge în tiparele sociale prestabilite - servici, casă, mașină, card, cumpărături, nevastă urâtă și proastă - și să ne apucăm de mișcare anaerobă. Ce-mi place mie de Tudor Chirilă, deh, tot geamăn ca și mine..

We're gonna rock down to/ Victoria Avenue/ And then we'll take it higher..

Mda, I'm feeling good. GOOD.

Friday, September 19, 2008

The end is near

Cad bursele. Se cauta particulele lui Dumnezeu intr-un laborator din Elvetia. Incep sa cred ca suntem intr-adevar la sfarsitul lui Kali Yuga.

Monday, July 28, 2008

There are the good days, and then there are the shitty days..

Yes, MY FRIENDS, there are some days which are good from the start, without you having to do squat, and there are those days in which you try so hard that nothing good comes out of it. What can you do in one such shitty day? Positive thinking (it will all get better, sun comes after rain, yada yada), raging expression of anger or simply... eat junk food?

Stop, grab a Snickers, just do it!

Friday, July 25, 2008

Bucharest, the underdog

I live in downtown Bucharest. Straight in the heart of it, Calea Victoriei 1. Am Lipscaniul aproape, Cișmigiul, Unirii, Eroilor, Universitatea, you name it.

Astăzi m-am aventurat în partea mai puțin cunoscută a Bucureștiului. O parte care mi-a fost familiară în trecut, pe vremea când îmi petreceam verile making an honest buck by working my ass off. The redneck part.

Rahova. Infamele linii 117 și 32. Linia de autobuz 117 nu este una obișnuită, cum mă îndoiesc că vă așteptați. Progresul, modernizarea și retehnologizarea nu au atins mașinile care fac cursa asta, decât sub aspectul introducerii aparatelor de carduri electronice - deh, e musai, că altfel nu se pot da amenzi, sau, cum sunt numite mai nou, „suprataxe.” În rest, mirosul de împuțit, de metal încins și îmbibat de mâini nespălate m-a izbit încă de la intrare. Lângă mine, miss congeniality încearcă șă își composteze biletul - ei îi ies trei găuri, mie una; mă întreb încurcată ce aș putea explica în cazul unui eventual control, apoi hotărăsc să îi dau în judecată pe toți. Din fericire, nu e cazul. Făcând abstracție de jeg, autobuzul pare aproape normal. În timp ce ne afundăm spre inima Ferentariului cartierul își schimbă culoarea și populația. Mă dau jos la întâmplare într-o stație greșită și instinctul mă gâtuie: un val de agresivitate mă izbește de la spate, din lateral, de peste tot. Nimic fizic, ci doar o comunitate străină, o lume schimbată, un alt București, Bucureștiul the underdog. Oamenii, mulții, cu alte priviri, alte haine, alt comportament, altă vorbă. M-am speriat, și mi-a fost rușine că m-am speriat. Mi-a fost rușine de mine, mi-a fost rușine de ce-am gândit, și mi-am cerut scuze pentru nedreptatea socială, pentru discrepanțele dintre clase, pentru frica pe care neînțelegerea și lipsa de acceptare mi-o generau visceral. Pentru propria și umilitoarea, afurisita mea neintegrare. Halal activist pentru drepturile omului. Am răsuflat ușurată când am ajuns la destinație și nu am mai fost nevoită să las realitatea să-mi zgârie retina.

La întoarcere, pe linia de tramvai 32, mă fac că nu aud acordeonul: „Barca pe valuri pluteşte uşor Dar cine îngînă un cîntec de dor”.... Micul Paris îmi răsună în creieri, și cât timp acordeonistul nu se postează lângă mine mă las să cred că sunt într-un film cu coloană sonoră. Pe scaunul din fața mea, un copil cu haine terfelite mă privește fix și provocator și bate nevrotic darabana pe plasticul peretelui; mă alesese, din mulțimea răspândită în tot tramvaiul, să-i fiu privire în privire. Se uită la mine pătrunzător și psihotic, iar mie mi se face din nou frică, de data asta de un copil care nu pare să aibă mai mult de 10 ani. Apoi îmi pune o manea la telefon, pe speaker, și se smulge de lângă mine odată cu mirajul pelerinului acordeonist. Mă dau jos năucită.

La Unirii, zeița de pe coperta Vogue râde cu un șirag de dinți impecabili iar generația emo mă privește gri dintr-un colț, plictisită de prea mult bine, venit prea ușor. Am un gust de fier în gură și alerg grăbită spre casă.

Sunday, July 20, 2008

Reduceri. Sales. Saldi. Rebajas. Akcio, Saldos.

Suntem în epoca reducerilor. Ne mănâncă mâinile, portofelele, cărțile de credit pe toți. E perioada în care acumulăm o grămadă de lucruri de care nu avem nevoie (și iată cum mă întorc din nou spre ceea ce scriam într-un articol precedent) just for the sake of it. Sunt reduceri, deci cumpărăm. Ideea câștigului, a speculei, a șmecherelii ne scoate banii din buzunar mai rapid decât fiscul. Facem „afaceri.” Chilipiruri.

M-am întors de curând din Portugalia, unde ideea de reducere are o cu totul altă dimensiune decât în România. Am spus-o mereu, despre majoritatea țărilor din străinătate, și mi se confirmă din nou: reducerea se substanțiază, se justifică, EXISTĂ, doamnelor și domnilor! Nu cred că o să reușesc să îmi explic vreodată cum între prețurile aceluiași produs, în același magazin, dar în țări diferite (Românica pe de o parte, orice altă țară pe de alta) există diferențe substanțiale de preț, atât în perioada normală, cât și în cea a reducerilor. Nu înțeleg, pentru a mia oară nu înțeleg, ce se întâmplă cu poporul ăsta care dă, dă încontinuu, oricât i s-ar cere, prostește. Dă bani mulți pe lucruri de nimic, dă chirii mari pe apartamente infecte, dă prețuri și mai mari la cumpărarea acelorași maghernițe, oh, and don't even get me started on the delightful segment of the nouveau riches and their spending habits! Presupun că fiecare țară și-i are, nu-mi place însă să-i văd pervertind noul val de oameni tineri care cresc cu exemplul lor sub nas.

Ieri în autobuz, un puști de vreo 7 ani îmbrăcat frumos de mâna unei mame atente, cu brațele încrucișate a om mare, remarca, mimând sictireala: „Mhm... bun motor. Mi se pare că e Honda, mda..” L-a trădat doar privirea de copil nevinovat.

Tuesday, July 8, 2008

Antes tempestas

Camera mea miroase un pic a vânt și a praf și a furtună.. Un miros încins, amestecat cu kepab și musculițe. Toată lumea se grăbește pe stradă. Spre ce?