I live in downtown Bucharest. Straight in the heart of it, Calea Victoriei 1. Am Lipscaniul aproape, Cișmigiul, Unirii, Eroilor, Universitatea, you name it.
Astăzi m-am aventurat în partea mai puțin cunoscută a Bucureștiului. O parte care mi-a fost familiară în trecut, pe vremea când îmi petreceam verile making an honest buck by working my ass off. The redneck part.
Rahova. Infamele linii 117 și 32. Linia de autobuz 117 nu este una obișnuită, cum mă îndoiesc că vă așteptați. Progresul, modernizarea și retehnologizarea nu au atins mașinile care fac cursa asta, decât sub aspectul introducerii aparatelor de carduri electronice - deh, e musai, că altfel nu se pot da amenzi, sau, cum sunt numite mai nou, „suprataxe.” În rest, mirosul de împuțit, de metal încins și îmbibat de mâini nespălate m-a izbit încă de la intrare. Lângă mine, miss congeniality încearcă șă își composteze biletul - ei îi ies trei găuri, mie una; mă întreb încurcată ce aș putea explica în cazul unui eventual control, apoi hotărăsc să îi dau în judecată pe toți. Din fericire, nu e cazul. Făcând abstracție de jeg, autobuzul pare aproape normal. În timp ce ne afundăm spre inima Ferentariului cartierul își schimbă culoarea și populația. Mă dau jos la întâmplare într-o stație greșită și instinctul mă gâtuie: un val de agresivitate mă izbește de la spate, din lateral, de peste tot. Nimic fizic, ci doar o comunitate străină, o lume schimbată, un alt București, Bucureștiul the underdog. Oamenii, mulții, cu alte priviri, alte haine, alt comportament, altă vorbă. M-am speriat, și mi-a fost rușine că m-am speriat. Mi-a fost rușine de mine, mi-a fost rușine de ce-am gândit, și mi-am cerut scuze pentru nedreptatea socială, pentru discrepanțele dintre clase, pentru frica pe care neînțelegerea și lipsa de acceptare mi-o generau visceral. Pentru propria și umilitoarea, afurisita mea neintegrare. Halal activist pentru drepturile omului. Am răsuflat ușurată când am ajuns la destinație și nu am mai fost nevoită să las realitatea să-mi zgârie retina.
La întoarcere, pe linia de tramvai 32, mă fac că nu aud acordeonul: „Barca pe valuri pluteşte uşor Dar cine îngînă un cîntec de dor”.... Micul Paris îmi răsună în creieri, și cât timp acordeonistul nu se postează lângă mine mă las să cred că sunt într-un film cu coloană sonoră. Pe scaunul din fața mea, un copil cu haine terfelite mă privește fix și provocator și bate nevrotic darabana pe plasticul peretelui; mă alesese, din mulțimea răspândită în tot tramvaiul, să-i fiu privire în privire. Se uită la mine pătrunzător și psihotic, iar mie mi se face din nou frică, de data asta de un copil care nu pare să aibă mai mult de 10 ani. Apoi îmi pune o manea la telefon, pe speaker, și se smulge de lângă mine odată cu mirajul pelerinului acordeonist. Mă dau jos năucită.
La Unirii, zeița de pe coperta Vogue râde cu un șirag de dinți impecabili iar generația emo mă privește gri dintr-un colț, plictisită de prea mult bine, venit prea ușor. Am un gust de fier în gură și alerg grăbită spre casă.
No comments:
Post a Comment