Despre posesiune

Nu sunt genul de persoană care să citească nuvele cu pixul în mână, gata să își noteze frazele memorabile. Ba dimpotrivă, sunt genul care uită foarte ușor ce a citit, reușesc să uit cu o nonșalanță desăvârșită intriga a cărți întregi, rămânând doar cu noțiunea vagă că am citit romanul X sau Y. Cu toate astea, „Nuntă în cer” mi se pare o carte fantastică, memorabilă în întregime. Cred că dacă Eliade nu ar fi scris-o, aș fi făcut-o eu. Lumea ar fi trebuit să știe despre posesiune, întregire, regăsirea propriului sine în altul, surpinzător și neașteptat, despre formarea SupraOmului și despre fragilitatea acestei construcții pe pământ. Ce mi-a plăcut întotdeauna la Eliade a fost că în creația sa nuvelistică, după cum eronat consideră majoritatea, el nu a fost un autor de ficțiune. A creat doar nume.

„Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrățișare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respirația, mistuiți amândoi de o singură – însângerată și nesățioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am știut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În puținele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese și un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoașterile trupești de până atunci mi s-au părut un simplu și nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai și numai pentru mine. Am avut atunci revelația adevăratului înțeles al strigătului: a mea – al meu! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoașteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiții fizice și pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putință o regăsire desăvârșită în îmbrățișare, ca și cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelânu-ți altă experiență a lumii, îmbogățită cu alte, noi dimensiuni...

Îmi dau seama cât de turbure spun toate lucrurile acestea, deși am încercat să le limpezesc și să le adâncesc în carte. Am scris mai ales pentru a preciza sensul acesta, înfricoșător, al unirii. Pentru că revelația unirii desăvârșite asta e: te regăsești pe tine în clipa când te pierzi. Dar nu-ți regăsești experiența ta cotidiană, profilul tău spiritual, așa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simți ființă desăvârșită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanțe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoșteam mi se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunții, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu. Și totuși, cât de vagă formula aceasta: al meu, a mea!... De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva ce îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă și liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic și viu – creștea din taina și cu trupul Ileanei.

Și cu toate acestea, cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ileanei, ca și când l-aș mai fi simțit, întreg, ca și cum aș mai fi fost conștient că-l strâng în brațe, înfometat. Dar simțurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume și linii, nu mai recepționau senzații și emoții, ci parcă toate se topiseră împreună într-o singură inimă de foc și, căzut din raptul acesta suprem, nu mai intuiam decât o prezență, din care nu mă puteam smulge... Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!... Simțeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică și liberă, născută din îmbrățișare, este, ea însăși, moartea noastră, și ea nu poate ființa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieșire din noi... De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru relații concrete. Dar am știut de atunci că niciun om n-ar mai putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă....”

Întreb și eu, din nou, ca Eliade: De ce n-avem curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic?