Cred că pot spune, fără să greșesc, că de când mă știu (frumoasă și plastică exprimarea asta în limba română - de când mă știu - adică de când am conștiința Sinelui?...) am trăit două perioade în care viața m-a trăit pe mine, și nu invers. Să le spunem ... două găuri negre. Două perioade în care am mărturisit trecerea timpului fără planuri, fără prea mari speranțe, vise sau răspunsuri, fără sclipire în inimă. Am trăit viața mea între oameni, fără să fiu de fapt acolo.
Aș putea descrie găurile astea negre ca niște pustiuri ale sentimentelor, ca o noapte înghețată într-un deșert cu cer opac, închis. Nu-mi amintesc prea multe din acele vremuri, sau dacă-mi amintesc faptic, atunci emoțional pot spune că n-am nicio tresărire, nicio evidență a identității mele de atunci. Rătăcisem drumul, îl rătăcisem bine de tot, și uitasem lucrul cel mai important pe care îl aveam de făcut în viața asta: să fiu fericită cu orice preț.
Niciodată nu mi-am impus în mod conștient acest obiectiv, atât de cutremurător de simplu. Niciodată nu mi-am propus să caut și să obțin, în mod activ, așa cum aș căuta un job sau o rochie potrivită pentru tango, fericirea individuală absolută, sub orice preț, la orice cost. Știu că în mod instinctiv cu toții căutăm asta - câți din noi facem însă din obținerea fericirii proprii o prioritate? Sunt blocaje, vom spune, sunt oameni și fapte și conjuncturi care ne împiedică să fim fericiți, de undeva din afara noastră. Avem de făcut compromisuri, avem de mulțumit alți oameni, întotdeauna mulți alți oameni. Uităm, consistent și consecvent, să ascultăm glasul fericirii dinăuntrul nostru, s-o scoatem, pe gură, pe ochi, prin piele, în afara noastă, mult, mult, să radieze, să ne înalțe.
Nici acum nu știu prea clar pe ce cărare mă aflu. Știu doar că nu vreau să mă mai nimeresc vreodată într-o gaură neagră, iar dacă destinul, sau încercarea, mă va aduce din nou acolo, va trebui să-mi aduc aminte să fiu fericită. Absolut, individual, puternic și molipsitor, fericită.
No comments:
Post a Comment