Showing posts with label Film. Show all posts
Showing posts with label Film. Show all posts

Saturday, July 17, 2010

Dear You

N-am mai scris o scrisoare pe hârtie, cu pixul, cu plic și destinatar, de foarte mult timp. N-am mai avut cui. Astă seară am văzut însă un film care m-a făcut să mă gândesc mai mult la asta și, implicit, la singurătate. Singurătatea asta deplină în care trăim, fiecare din noi, indiferent cu câți oameni ne-am înconjura, cu câte pretexte. Există o singurătate fundamentală, primordială de care nu putem să scăpăm și pe care, măcar o dată în viață, tot o înfruntăm, fie chiar și în ultimul moment.

Personajul principal din Dear John este, pe rând, părăsit de toate ființele dragi: mamă, iubită, tată, și, o dată, aproape că îl părăsește și viața. Cu toate astea continuă, se încăpățânează să trăiască, fără un scop mult prea clar pentru noi, privitorii.

Sunt mulți oameni ca dragul de John, care poate că simt că nu mai au nimic. Unii renunță să mai lupte, alții continuă să caute. Dear You, nu am încă adresa ta să-ți pot scrie, cu pixul pe hârtie, caligrafic, despre așteptare. Să-ți dau speranță, să-ți țin vie încrederea. Mai așteaptă totuși puțin, într-o zi scrisoarea mea va ajunge la tine.

Sunday, March 28, 2010

Febră și gânduri despre umanitate

Am căzut pradă gripei. Sau răcelii, sau unui banal roșu în gât. Nu pot înghiți, n-am poftă de mâncare, am febră de mă dor ochii în cap, iar creierul mi se bălăngăne între pereții craniului. All in all, feeling pretty lousy.

Colac peste pupăză - probabil în deplină armonie cu starea mea fizică - am mai și văzut un film cu vampiri: Daybreakers. Am crezut, în buna tradiție a filmelor cu vampiri care îmi plac atât de mult (Underworld, în special, și cred că numai datorită magnificei Kate Beckinsale, pe care o ador), că va fi ceva de gen. S-a dovedit însă un măcel inutil, cu multă vopsea roșie, o poveste trasă de păr și extrem de predictibilă, cu miros de comercialism american pe alocuri. Chiar și Ethan Hawke - alt actor care mie mi se pare interesant - nu a putut face nimic pentru a salva situația.

Filmul te proiectează la început într-o lume în care vampirismul reprezintă regula, iar umanitatea anormalul. Oameni reduși la stadiul de ferme de sânge, vampiri care vânează puținele resurse rămase. Un vampir hematolog găsește un leac pentru a transforma vampirii înapoi în oameni, însă elitele corupte încearcă să împiedice asta pentru a nu-și pierde monopolul și controlul asupra maselor de oameni/vampiri. De câte ori am văzut asta, în diferite forme?

Demult, undeva în istoria minții mele, a fost Johnny Mnemonic, cu Keanu și industria farmaceutică în rol de world dominator and controller. Apoi îmi aduc aminte de Equilibrium, în care un minunat Christian Bale își trădează tagma pentru a reîncepe o nouă viață plină de emoții într-o lume care nu poate fi concepută altfel, nici măcar de dragul evitării războaielor. Evident, a fost Matrix - și aici nu mă pot abține să nu remarc similaritatea cu scenele de luptă din Equilibrium (who drew from where?) - și, mai recent, Book of Eli. Și câte altele de care eu nu-mi amintesc acum, în aburii febrei!!

Se pare că oamenilor le plac scenariile în care puțini supraviețuitori ai planetei - cei aleși - rămân într-o lume apocaliptică pentru a lupta contra celor „decăzuți”, pândiți la tot pasul de pericolul de a deveni unii dintre ei. Totuși, între toate, filmul care m-a cutremurat cel mai mult a fost I am legend. Singurătatea personajului principal nu cred că poate fi comparată cu nimic altceva. Să fii singur și lipsit de speranță într-o lume de monștri. Într-un fel, de multe ori stau și mă întreb - efectele speciale la o parte - dacă nu cumva trăim deja în aceste lumi. Dacă nu cumva, metaforic vorbind, ne luptăm zilnic cu demoni mai puțini vizibili. Și dacă e așa, în care tabără suntem?

Noapte bună, gândiți-vă la asta.

Tuesday, March 16, 2010

Tirania supermarketurilor

De ceva timp nu o mai duc bine cu banii. Nu ştiu cum s-a întâmplat de am ajuns în situaţia asta, însă cu siguranţă se întâmplă oricui, şi chiar la case mai mari decât a mea. Aşa că am început să fiu mai atentă la ceea ce cheltuiesc, cum şi de ce. După ce mi-am petrecut vreo două-trei săptămâni analizându-mi comportamentul consumerist, m-am îngrozit. Este incredibil cu câtă uşurinţă aruncam cu banii în toate părţile. Şi dacă pentru unele mici mofturi chiar înţeleg de ce o făceam (un anumit gen de ceai, condiment sau bling la care-mi rămăsese inima), ei bine, pentru majoritatea cumpărăturilor îngăduinţa mea era nejustificată.

Come the crisis, am identificat supermarketul ca fiind duşmanul superior numărul 1. Chiar dacă mă prezentam la locaţie cu lista bine determinată şi predefinită, niciodată nu reuşeam să mă ţin numai de ea. În plus, cumpăram o multitudine de nimicuri de care nu aveam nevoie, ba mai faceam şi stoc din altele, că doar erau la ofertă! Iar dacă vedeam ceva ce-mi doream şi mă abţineam eroic de la achiziţionare, senzaţia de insatisfacţie nu-mi mai dădea pace până săptămâna următoare, când l-aş fi achiziţionat oricum. Sunt convinsă că până aici nu spun nimic nou pentru nimeni.

Aşa că am stat să mă întreb de ce se duc oamenii la supermarket. Motivaţia primară, logică de altfel, este că acolo găsesc o gamă extrem de variată de produse, la preţuri mai ieftine decât în rest şi uneori chiar la ofertă. Mai mult, pentru unii supermarketul este încă un loc de petrecere a timpului liber, relaxare and family bonding. În trei fraze cheie: varietate, economie de timp şi bani, socializare. Cu vântul fluturând prin buzunare, am stat să analizez mai atent şi obiectiv prezumţiile de mai sus.

Am constatat, cu mâna pe portofel, că 2/3 din produsele pe care le cumpăr nu îmi sunt imediat necesare şi că le achiziţionez doar pentru că "sunt pe terminate acasă şi cine ştie când mai vin la supermarket". Mai mult, multe ajung sa mi se strice în frigider, pentru că am luat mai mult decât îmi trebuia.

Aşa că m-am hotărât să-mi schimb mentalitatea. În primul rând că nu mă mai duc la shopping aşa des. Mai întâi mă uit atent prin frigider, cămară şi balcon să văd ce resurse utilizabile mai am. Dacă e să merg la cumpărături, merg tot cu listuţa după mine, şi nu în supermarket, ci direct în pieţe sau glonţ la minimarketuri care ştiu că au rulaj mare de produse. Prefer pieţele şi magazinele mici, pentru că am şanse să gasesc mâncare mai proaspătă şi mai sănătoasă, dar şi să susţin micul întreprinzător român.

În al doilea rând, mi-am testat dependenţa de anumite produse şi nu am mai luat anumite lucruri. Am fost uimită să constat câte chestii cumpăr degeaba, doar pentru că au fost bine marketate sau la ofertă. În realitate, foarte puţin din ceea ce acumulăm ne este cu adevărat necesar. Nu mai cumpăr 3 feluri de budincă, crutoane şi 7 kg de fructe diferite doar pentru că poate o să am nevoie prin casă. Dacă am nevoie, cobor în faţa blocului şi îmi iau. Dacă nu găsesc, am prilej să fiu creativă şi să explorez idei noi. Mă ţine mai motivată şi mai satisfăcută.

Am scris toate lucrurile astea pentru că nu vreau să le uit. Pentru că avem tendinţa să le uităm, şi trebuie să apară câte un tsunami în viaţa noastră ca să ne aducem aminte de ceea ce e important, de ceea ce suntem cu adevărat. Îmi aduc aminte din nou de secvenţa din Matrix, şi speechul agentului Smith către Morpheus, prizonier: "I'd like to share a revelation that I've had during my time here. It came to me when I tried to classify your species. I realized that you're not actually mammals. Every mammal on this planet instinctively develops a natural equilibrium with the surrounding environment, but you humans do not. You move to an area, and you multiply, and multiply, until every natural resource is consumed. The only way you can survive is to spread to another area. There is another organism on this planet that follows the same pattern. A virus. Human beings are a disease, a cancer of this planet, you are a plague, and we are the cure."

Sunday, March 14, 2010

Lucia y el sexo

Two thumbs up. Mi-a plăcut și m-a pus pe gânduri. Cred că până acum n-am văzut un film de artă atât de explicit erotic. Ah, și mi-a adus aminte de Almodovar – nu numai pentru ca unul din actori a jucat unul din rolurile principale în Hable con ella (alt film care mi-a plăcut enorm!). Cred că cinematograful spaniol are pur și simplu această caracteristică de a explora erotismul obsesiv între personaje unite prin coincidențe neverosimile.

Paz mi-a adus aminte mult de Penelope Cruz și s-a înscris detașat pe lista mea de actrițe preferate. Două lucruri mi-au plăcut mult: povestea de dragoste de la început - modul în care personajele principale se cunosc și fac dragoste (da, da, nu cred ca-mi vor ieși din cap prea curând secvențele de sex! - și nu sunt o obsedată!) și privirea lui atunci când se uită la ea de ziua lui. Pierdut, al ei, în lumea lor și atât. Mi s-a părut că așa trebuie să fie, și nu altfel.

Therefore, two thumbs up.