Febră și gânduri despre umanitate

Am căzut pradă gripei. Sau răcelii, sau unui banal roșu în gât. Nu pot înghiți, n-am poftă de mâncare, am febră de mă dor ochii în cap, iar creierul mi se bălăngăne între pereții craniului. All in all, feeling pretty lousy.

Colac peste pupăză - probabil în deplină armonie cu starea mea fizică - am mai și văzut un film cu vampiri: Daybreakers. Am crezut, în buna tradiție a filmelor cu vampiri care îmi plac atât de mult (Underworld, în special, și cred că numai datorită magnificei Kate Beckinsale, pe care o ador), că va fi ceva de gen. S-a dovedit însă un măcel inutil, cu multă vopsea roșie, o poveste trasă de păr și extrem de predictibilă, cu miros de comercialism american pe alocuri. Chiar și Ethan Hawke - alt actor care mie mi se pare interesant - nu a putut face nimic pentru a salva situația.

Filmul te proiectează la început într-o lume în care vampirismul reprezintă regula, iar umanitatea anormalul. Oameni reduși la stadiul de ferme de sânge, vampiri care vânează puținele resurse rămase. Un vampir hematolog găsește un leac pentru a transforma vampirii înapoi în oameni, însă elitele corupte încearcă să împiedice asta pentru a nu-și pierde monopolul și controlul asupra maselor de oameni/vampiri. De câte ori am văzut asta, în diferite forme?

Demult, undeva în istoria minții mele, a fost Johnny Mnemonic, cu Keanu și industria farmaceutică în rol de world dominator and controller. Apoi îmi aduc aminte de Equilibrium, în care un minunat Christian Bale își trădează tagma pentru a reîncepe o nouă viață plină de emoții într-o lume care nu poate fi concepută altfel, nici măcar de dragul evitării războaielor. Evident, a fost Matrix - și aici nu mă pot abține să nu remarc similaritatea cu scenele de luptă din Equilibrium (who drew from where?) - și, mai recent, Book of Eli. Și câte altele de care eu nu-mi amintesc acum, în aburii febrei!!

Se pare că oamenilor le plac scenariile în care puțini supraviețuitori ai planetei - cei aleși - rămân într-o lume apocaliptică pentru a lupta contra celor „decăzuți”, pândiți la tot pasul de pericolul de a deveni unii dintre ei. Totuși, între toate, filmul care m-a cutremurat cel mai mult a fost I am legend. Singurătatea personajului principal nu cred că poate fi comparată cu nimic altceva. Să fii singur și lipsit de speranță într-o lume de monștri. Într-un fel, de multe ori stau și mă întreb - efectele speciale la o parte - dacă nu cumva trăim deja în aceste lumi. Dacă nu cumva, metaforic vorbind, ne luptăm zilnic cu demoni mai puțini vizibili. Și dacă e așa, în care tabără suntem?

Noapte bună, gândiți-vă la asta.