De câteva zile visez, cu ochii larg deschiși, la bucătăria perfectă. Are fronturi albe, masive, cu model roman, iar baza și blatul de fag. Înaltă, potrivită mie, are linii armonioase ce nu supără ochiul cu nimic, un spațiu de lucru generos, și neapărat o chiuvetă cu cuvă dublă și baterie „gât de lebădă.” Bazele au sertare glisante cu amortizor, căci nu mă văd scotocind după oale, prin colțuri. În bucătăria mea, toate îmi sunt la îndemână. Tigăi de toate mărimile, tăvi și forme de brioșe, forme albe de copt, polonice, cuțite, coșuri și chiar câteva cărți cu rețete.
Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.
În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.
Thursday, October 14, 2010
Thursday, October 7, 2010
O zi amestecată
Cu oameni care nu-și țin promisiuni, cu mine care nu mi-am ținut promisiuni, cu oameni răi, cu oameni buni, cu întârzieri, cu descoperiri, cu frustrări, certuri, tensiuni. E foarte greu să îți menții calmul așa, nemâncat și nebăut.
A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.
A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.
Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.
Tuesday, October 5, 2010
Andie finds a home
Cât de important e locul tău în lume? Cât de important e să te simți acasă - și, mai ales, unde este ACASĂ?
M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...
Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.
M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...
Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.
Tuesday, September 28, 2010
Hallelujah
În câteva ceasuri se duce și marțea asta. Leonard Cohen îmi ține companie. Mă mângâie muzica lui, mă susține, mă unge pe suflet după o zi așa grea.
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!
Friday, September 24, 2010
Scrisoarea sufletului meu către mine
19 aprilie 2010
Dragă Andreea,
Îți scriu pentru că te iubesc. Pentru că m-am săturat să sufăr cu tine, în tăcere, atunci când te văd suferind. Pentru că m-am săturat să te știu departe, cu mintea încețoșată și ochii acoperiți. Pentru că m-am săturat să te văd închisă în tine, speriată și ruptă. M-am săturat, pentru că ești atât de întreagă...
Draga mea Andreea - de unde să încep în a-ți spune cât de minunată ești? Cât de curat, cât de limpede îți este înăuntrul! Dragă Andreea, în faldurile sufletului tău stă viața și mirarea și descoperirea și taina. Nu mai închide, nu mai ridica ziduri, nu-ți mai întoarce privirea. Nu te resemna.
Nu o să-ți țin discursuri despre putere. O să-ți țin un discurs despre frumusețe, despre tine. Ai lacrimi sărate, dragă Andreea, și nu-ți văd ochii, nu-ți văd lumina de ele. Nu da cu mâna, dragă Andreea.
Toate trec - asta e marea ușurare și totodată marea durere a lumii. Nu-ți fie frică, draga mea, mă ai pe mine. Îți ud florile, îți iubesc apusurile și-ți fac patul - alb, curat, îmbietor. Îți spăl picioarele și-ți curăț rănile.
Iubește-mă și tu, dragă Andreea, că m-a pustiit setea de tine. Nu mai rătăci, că m-au înțepat pietrele în tălpi și mi-a intrat nisip în vene. Am picioarele obosite de cât am alergat după tine, și n-am ajuns decât să te miros o dată, după ureche. Nu-i drept, nu-i drept, dragă Andreea.
Ai curajul să privești în față, chiar dacă vederea mea e înfricoșătoare. Urâțenia mea e și a ta. Dar la fel e și iubirea.
Nu știu cât ne-a mai rămas, dragă Andreea. Hai să rămânem împreună, vrei? Nu-ți fie teamă, știu să tac. O să tac atât cât o să ai nevoie - tu o să-mi faci un semn cu o unghie. Ia cuvintele mele toate, dragă Andreea, ia cât este, ia, că este. De preaplin nu mi-e frică, dragă Andreea. Mi-e frică doar de preagolul din ochii tăi câteodată.
Caută-mă și tu, dragă Andreea, așa cum ți-ai căutat doi „E” și doi „A”. Ia-mă în tine, fă-mă vocală și consoană și pune-mă bine în tăcerea ta. Acolo cresc mărgăritare, cu miros de zâne, cum îți plac ție.
Vântură-mă puțin, zboară-mă ca pe niște flori de păpădie, dragă Andreea. Zboară-mă între frunze de salcâm și fag, acolo unde cântă cucul, știi tu. Așează-te lângă mine, să ascultăm puțin veșnicia.
Și mai taci din gânduri, Andree, că nu mă pot auzi de tine! Ți-aduci aminte, ți-aduci aminte cum era aerul în seara aia? Tu ai crezut că sunt o arătare, dar eu știam că ne întâlnisem. De ce m-ai pierdut pe drum, dragă Andreea?
Hai, odihnește-te, dragă Andreea. Ți-am învelit spatele și ți-am pus ceasul să sune. Mâine o să te țin de mână.
Te iubesc, dragă Andreea.
Dragă Andreea,
Îți scriu pentru că te iubesc. Pentru că m-am săturat să sufăr cu tine, în tăcere, atunci când te văd suferind. Pentru că m-am săturat să te știu departe, cu mintea încețoșată și ochii acoperiți. Pentru că m-am săturat să te văd închisă în tine, speriată și ruptă. M-am săturat, pentru că ești atât de întreagă...
Draga mea Andreea - de unde să încep în a-ți spune cât de minunată ești? Cât de curat, cât de limpede îți este înăuntrul! Dragă Andreea, în faldurile sufletului tău stă viața și mirarea și descoperirea și taina. Nu mai închide, nu mai ridica ziduri, nu-ți mai întoarce privirea. Nu te resemna.
Nu o să-ți țin discursuri despre putere. O să-ți țin un discurs despre frumusețe, despre tine. Ai lacrimi sărate, dragă Andreea, și nu-ți văd ochii, nu-ți văd lumina de ele. Nu da cu mâna, dragă Andreea.
Toate trec - asta e marea ușurare și totodată marea durere a lumii. Nu-ți fie frică, draga mea, mă ai pe mine. Îți ud florile, îți iubesc apusurile și-ți fac patul - alb, curat, îmbietor. Îți spăl picioarele și-ți curăț rănile.
Iubește-mă și tu, dragă Andreea, că m-a pustiit setea de tine. Nu mai rătăci, că m-au înțepat pietrele în tălpi și mi-a intrat nisip în vene. Am picioarele obosite de cât am alergat după tine, și n-am ajuns decât să te miros o dată, după ureche. Nu-i drept, nu-i drept, dragă Andreea.
Ai curajul să privești în față, chiar dacă vederea mea e înfricoșătoare. Urâțenia mea e și a ta. Dar la fel e și iubirea.
Nu știu cât ne-a mai rămas, dragă Andreea. Hai să rămânem împreună, vrei? Nu-ți fie teamă, știu să tac. O să tac atât cât o să ai nevoie - tu o să-mi faci un semn cu o unghie. Ia cuvintele mele toate, dragă Andreea, ia cât este, ia, că este. De preaplin nu mi-e frică, dragă Andreea. Mi-e frică doar de preagolul din ochii tăi câteodată.
Caută-mă și tu, dragă Andreea, așa cum ți-ai căutat doi „E” și doi „A”. Ia-mă în tine, fă-mă vocală și consoană și pune-mă bine în tăcerea ta. Acolo cresc mărgăritare, cu miros de zâne, cum îți plac ție.
Vântură-mă puțin, zboară-mă ca pe niște flori de păpădie, dragă Andreea. Zboară-mă între frunze de salcâm și fag, acolo unde cântă cucul, știi tu. Așează-te lângă mine, să ascultăm puțin veșnicia.
Și mai taci din gânduri, Andree, că nu mă pot auzi de tine! Ți-aduci aminte, ți-aduci aminte cum era aerul în seara aia? Tu ai crezut că sunt o arătare, dar eu știam că ne întâlnisem. De ce m-ai pierdut pe drum, dragă Andreea?
Hai, odihnește-te, dragă Andreea. Ți-am învelit spatele și ți-am pus ceasul să sune. Mâine o să te țin de mână.
Te iubesc, dragă Andreea.
Tuesday, September 21, 2010
Așa mult zgomot
E așa mult zgomot în jurul meu în ultimul timp. Toate se întâmplă pe fast forward, toți îmi vor atenția și timpul, mai ales timpul. Nu prea am să vă dau, de parcă aș da de la mine. Am nevoie de un pic de liniște, un pic de pace în interiorul meu, ca să mă mai aud, să-mi aud vocea și gândurile și dorințele. Știu cine sunt, doar că uneori, de așa mult zgomot, parcă nu mai disting. Să ascultăm puțină muzică, în haosul ăsta zgomotos și lacom.
Tuesday, September 14, 2010
Andie's veggie corner
Îmi place Laura Adamache. Mult. E o fată draguță, cu multă dragoste pentru bucătărie, care și-a început cariera cu simple posturi pe site-uri de gătit, până într-o zi. O zi în care, la încurajările soțului, și-a făcut propriul blog. Nu a avut succes și era cât pe ce să-l șteargă, însă înainte să apese pe butonul DELETE, a primit un mesaj. Un mesaj dintr-un alt colț al lumii, însă suficient să înțeleagă că-i un semn, că are altă cale.
Nu vreau să mă transform într-o altă Laura Adamache, nici n-aș putea. Însă un lucru știu sigur. Îmi place să gătesc, îmi place mult să gătesc. O fac cu pasiune și multă dragoste. Nu-mi iese mereu. Aseară am ars o granola, acum o săptămână n-am copt cum trebuie bezelele. Ce vreau să spun e că toate au un început, chiar și la 30 ani, la 50 ani, la 100. Fiecare zi e un alt început, și ar trebui să dăm curs lucrurilor pe care le iubim. Ar trebui să fim fericiți cu ce avem și să avem curajul și determinarea de a face acele lucruri firești sufletelor noastre.
Sunt Andie, și-mi place să gătesc. Bine ați venit pe blogul meu culinar - Andie's veggie corner.
Nu vreau să mă transform într-o altă Laura Adamache, nici n-aș putea. Însă un lucru știu sigur. Îmi place să gătesc, îmi place mult să gătesc. O fac cu pasiune și multă dragoste. Nu-mi iese mereu. Aseară am ars o granola, acum o săptămână n-am copt cum trebuie bezelele. Ce vreau să spun e că toate au un început, chiar și la 30 ani, la 50 ani, la 100. Fiecare zi e un alt început, și ar trebui să dăm curs lucrurilor pe care le iubim. Ar trebui să fim fericiți cu ce avem și să avem curajul și determinarea de a face acele lucruri firești sufletelor noastre.
Sunt Andie, și-mi place să gătesc. Bine ați venit pe blogul meu culinar - Andie's veggie corner.
Subscribe to:
Posts (Atom)