Thursday, March 25, 2010

Marturisire

"Multi cred ca se lauda zicand: "iata inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dansa.. Mie nu mi-e frica de chinurile geloziei, mie nu-mi pasa de tremurarile infrigurate ale iubirii! De un singur lucru ma feresc: sa nu fiu banal! As vrea sa sufar, as vrea sa scransnesc din dinti, sa-mi smulg parul si sa adorm cu genele muiate in lacrimi! Astfel, cel putin, as sti ca traiesc, as intelege, poate, ce inseamna a iubi... Dar zilele trec, vesnic aceleasi, searbede si plictisitoare, si viata mea se scurge intocmai ca viata unei gaze netrebnice.. Eu nu pot avea o iubire, eu nu pot avea decat iubiri. Iubirile aceastea insa rasar repede, palpaiesc o clipa si apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niste visuri pe cari le uiti indata de te-ai desteptat din somn.."
O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa fie iubite!..
Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata... Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata. Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba, ca si credinta. In iubire n-ai sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. tot ce nu e supunere si devotament nu e iubire.
Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de=abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu...
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!
Astazi as vrea si eu sa nu iubesc, as vrea sa fiu iar mandru, ambitios, cuceritor... Dintr-asta se vede ca sunt indragostit!
Daca as sti canta din syrinx, te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de luna, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca, si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubrea nu cunoaste ceea ce lumea numeste "a fi iubit".
Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aci incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirei.
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa; nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi buna sau daca ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a facut cantece, statui, versuri din sentimentul simplu si firesc ce a fost odinioara iubirea, a facut nebuni din oamenii care, si altminterea, erau cam porniti spre nebunie, a facut gurmanzi din oamenii care pana atunci erau infometati.
Eu insa zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau scluptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei, trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova langa slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.
Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sa nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea nedeznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirei.
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe cari nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirii; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.
O bobita de lacrima, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume...

Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutari, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de durere...
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata...
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca, dintre toate desertaciunile lumesti, am ales pe cea mai frumoasa fiindca e cea mai desarta din toate."

Liviu Rebreanu

Tuesday, March 23, 2010

Uitare

În ultimul timp am început să uit din ce în ce mai des. Am început cu lucruri mărunte, însă continui îngrijorător. Ba mai mult, am ajuns să nici nu îmi mai doresc să ţin minte anumite aspecte, de teamă să nu supra-încarc sistemul. Dacă ştiu că pot regăsi informaţia, sau creierul meu o etichetează drept nesemnificativă, îi dau pur şi simplu reject (cum se face sortarea, asta e o cu totul altă problemă).

Cel mai tare mă distrez când îmi uit cheile în uşă pe dinafară. Acasă, la birou. Sunt visul oricărui hoţ neprofesionist (măcar atâta!). Uit să îmi scot rufele din maşina de spălat, uit să îmi iau medicamente (lecitina!), uit să răspund la anumite mailuri - ba nu, de fapt fac eforturi conştiente să nu uit asta. Regula este însă uitarea.

De ce? Am citit pe undeva că după o anumită vârstă -undeva până în 30 ani oricum - nu mai generăm materie cenuşie şi o luăm încet spre o pantă decrepită. Eu se pare că mă pregătesc de asta mai curând decât alţii. Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu mă întreb, nu fără curiozitate, dacă asta nu e mai degrabă un câştig decât o pierdere.

Uitarea aduce seninătate, serenitate. Vi s-a întâmplat vreodată, în perioade grele, dureroase ale vieţii să vă treziţi dimineaţa, suspendaţi undeva între vis şi realitate, plini de pace, o pace dulce, infinită, eternă? Pentru ca apoi ceva, undeva în subconştient să vă lege sufletul de fiinţa materială care sunteţi şi durerea să lovească din nou, greu, real? Trebuie să vi se fi întâmplat, măcar o dată. Însă nu la durere vreau să revin. Ci la starea de linişte copleşitoare pe care ţi-o dă uitarea. Sau să fie oare regăsirea eului nostru adevărat, netulburat de rămăşiţele lumii pe care ne-am construit-o cu mintea?

N-ar trebui să ne fie milă de cei care au Alzheimer. Ar trebui să ne fie milă de noi.

Monday, March 22, 2010

Arta de a mesteca

Mă reped la mâncare. Știam asta, însă călătoria recentă la Paris mi-a atras atenția încă o dată asupra acestui obicei prost. În timp ce înfulecam pe nemestecate o baghetă caprese, un prieten m-a făcut să conștientizez cât pierdeam.

Mâncarea nu-i făcută să fie hălpăită inconștient. Nu-i simți gustul. Te îngrași, pentru că îngurgitezi cantități necontrolate. Nici viața nu-i făcută să fie trăită în grabă. Îi pierzi aromele și sfârșești obez și trist, cu ficatul umflat și probleme cardiace.

Să aștepți. Să temperezi. Să deguști fiecare bucățică unică. Să plescăi limba încântată de atâta savoare. Iată arta de a mesteca, iată arta de a trăi.

Sunday, March 21, 2010

Moulin Rouge, mon amour

Tocmai m-am întors de la Feerie, show-ul de la Moulin Rouge. A fost magnific. Chiar dacă în mare a respectat reţeta spectacolelor de cazino pe care le-am văzut la Grand Casino Estoril (oare care de la care s-au inspirat?), Moulin a depăşit aşteptările. Costume, fete frumoase, lumini spectaculoase. Înghesuială mare..


Astea două zile au fost minunate. Vineri ne-am pierdut timpul plimbându-ne din Place Vendome pe direcţia Luvru-Place de la Concorde-Jardins des Tuilleries-Champs Elisees-Arc du Triomphe şi înapoi, pe jos. Am băut un ceai de mentă undeva lângă Gaumont şi am cinat la un restaurant cochet în Place Gaillon, pe care am găsit-o greu, pe ploaie.

Dimineaţa m-am trezit târziu, aşa că micul dejun a fost undeva pe la 12, însă la Ritz totul e posibil. Am plecat hotărâţi să o vedem pe Mona Lisa, însă în faţa Luvrului ne-am răzgândit şi am sărit pe vapor - era prea frumos afară ca să ne petrecem timpul închişi în muzee... N-am putut să rezistăm tentaţiei, odată ce am găsit anticarii pe chei - mirosea a cărţi vechi, a poezie, a dragoste..

Apoi ne-am dat seama că trebuie să luăm suveniruri şi să ne pregătim pentru cină şi showul de la Moulin Rouge, astfel încât am început să colindăm magazine şi să luăm una alta. Rezultatul?





Spre seară a început să plouă mai tare. La ieşire, portăreii ne-au chemat taxi şi au alergat după noi cu umbrelele. Am fost regi o noapte. C'est le Ritz!

Ne-am întors târziu şi ne-am oprit totuşi pentru încă un ceai în faimosul restaurant al hotelului. Muzică bună, în surdină, patru mini prăjiturici de ciocolată şi o conversaţie caldă.. Am urcat apoi sus, cu inima uşoară şi picioarele obosite. Noapte bună, Paris.


Laissons les ailes du Moulin nous proteger jusqu'au matin...

Friday, March 19, 2010

Un jour ailleurs

Iată-mă şi la Paris. A fost o decizie bruscă, dar nu pot spune că până acum regret ceva. Stau la Ritz, în Place Vendome. Este prima oară când experimentez pe pielea mea un hotel de 5 stele. Mon Dieu! Oare de ce au nevoie oamenii de atâta lux? De ce trebuie să fie obligat recepţionerul să-mi care poşeta (!), să mă însoţească până în cameră şi să-mi facă un tutorial "how to for dummies", de parcă n-aş ştii să aprind lumina sau televizorul.
Detaliile de la Ritz sunt impresionante. Au până şi încărcător de iPod! Parcă aş fi presimţit, de asta nu l-am luat pe al meu. Zborul a fost surprinzător de bun, totul a fost surpinzător de bun. Am trecut cu maşina prin Montmartre, pe lângă Moulin Rouge şi Sacre Coeur, am văzut turnul din depărtare - ce să mai, toate locurile dragi mie.

Dintotdeauna m-a fascinat Montmartre-ul. Are o atmosferă unică, nici n-ar avea sens să încerc să o descriu, cuvintele îmi sunt sărace şi neîncăpătoare. Visez la o viaţă frumoasă de artist, între perdelele frumoase ale unui studio parizian, plin de şarm. Visez la croissante şi pâinici fierbinţi dimineaţa, şi plimbări cu bicicleta pe străzi înguste. Montmartre, sunt beată de parfumul tau!

În ritm de acordeon, petrec un jour ailleurs.

Thursday, March 18, 2010

Paris


Mâine mă duc la Paris. O să stăm la Ritz, o să cinăm la Lido şi vom merge la show-ul de la Moulin Rouge. Planuri mari, de vreme ploioasă.

Mi-e dor de Montmartre, mi-e atât de dor de Sacre Coeur. Nu va mai luci alb, lăptos, în lumina soarelui îngheţat de decembrie, ca ultima dată.

It's a fact. It's a thing we can't deny, like the fact that I will love you 'till I die.

Tuesday, March 16, 2010

O singură întrebare

Dacă ar fi să formulezi o singură întrebare către Creator, Sursă, Maestru, care ar fi aceea? Din multitudinea de întrebări şi cuvinte existente în lumea asta, pe care le-ai alege?

Ştiind că sufletul nostru ştie deja toate răspunsurile din lume, cred că întrebarea mea ar fi asta:

"Ce mijloace să utilizez pentru a ajunge mai repede acolo unde sufletul meu ştie că trebuie să ajungă?"

Da, cred că asta este singura mea întrebare.