Showing posts with label Călătorii. Show all posts
Showing posts with label Călătorii. Show all posts

Thursday, September 2, 2010

Festivalul Toamnei la Ranca


In acest week end incepe prima editie a Festivalului Toamnei la Ranca. Un proiect ambitios, inceput cu putin timp in urma, pe care l-am coordonat impreuna cu prietena si colega mea de la PlanXpert. Aproape ca nu ne vine sa credem cat de bine au mers lucrurile pana acum si ne rugam sa fie la fel de minunate si in contiunare. Ce am pregatit? Tombole cu premii, concursuri inedite - de gatit in aer liber, de mancat placinte, de taiat lemne, parade - a Portului Popular si a Cailor, spectacole de divertisment, recitaluri ale ansamblurilor populare, water walking balls, summer tubing, fotografii de epoca, targ cu vanzare de produse traditionale, bio si de artizanat, OF, nici eu nu mai stiu cate surprize avem pregatite!

Cele mai multe informatii le gasiti direct pe site-ul evenimentului!

Multa munca, multe aparitii media, multe contacte, multa SATISFACTIE! Festivalul incepe maine, iar eu nu am decat un singur lucru de spus:

BRING IT ON.

Thursday, August 19, 2010

La munte

Aș merge la munte. Undeva, pe niște piscuri, de unde să pot privi lumea de sus și să mă bată vântul și să respir aer curat, să-mi umplu plămânii și mintea de vise. Sus, la munte, e foarte liniște. După ce începi să urci și treci de punctul de rezistență al organismului, totul se liniștește în jurul tău. Nu te mai întrerupe nimic decât conștiința propriului sine, și uneori nici asta. Doar o dulce oboseală, o sfârșeală minunată între petice de iarbă verde.
Știu că e sezon de mare, dar parcă eu aș merge puțin la munte...

Saturday, August 7, 2010

Vacanță în Bulgaria

Nu mai e demult la modă să te duci în vacanță în Bulgaria. S-a fumat, românașii au fost, au văzut, deja nu mai e o fiță. Acum se știe totul despre sejururile în țara vecină, nu mai poți veni cu nicio informație nouă, este practic neinteresant și mediocru să-ți petreci vacanța acolo. Ei bine, pentru mine a fost o vacanță minunată, cum rar am avut. Țin să îi laud pe vecinii noștri pentru calitatea serviciilor prestate, pentru facilități, pentru organizare. Bravo, Bulgaria!

Noi am stat la un hotel din Sunny Beach, Victoria Palace. All inclusive, acces direct la plajă, piscină, bar, tot ce puteai avea nevoie, camerele foarte mari, aer condiționat, decor african, si toate la un preț derizoriu, cu care în România ți-ai fi putut cumpăra maxim un week end la 3 stele, maxim demi-pensiune. Totul a fost impecabil, însă poate pentru cei mai pretențioși pot lista două minusuri:
1. Curățenia - nu se făcea chiar zilnic, iar cu schimbatul prosoapelor era mai greu... Însă nimic deranjant.
2. Lipsa aerului condiționat în restaurant și lobby - erau momente când pur și simplu te topeai și simțeai că te scurgi sub scaun.

Singurul aspect neplăcut al vacanței a fost dat tocmai de compatrioții mei români, care m-au făcut din nou să-mi fie rușine. Rușine că sunt româncă. I-am văzut furând veselă, îngrămâdindu-se la mâncare și luând cu mult peste ceea ce puteau mânca, vorbid tare și urât, agresând personalul hotelului atunci când li se atrăgea atenția că încalcă flagrant regulile de comportare civilizată... Și nu, nu a fost un singur caz, o singură familie. În fiecare zi altcineva. Dezamăgitor, umilitor.

Însă nu vreau să închei postul pe un ton atât de trist. Vreau să povestesc despre momentul în care m-am dat într-o bilă mecanică ce m-a proiectat cu o viteză enormă la o înălțime depășind cu mult pe cea a hotelului nostru. Apoi m-a rotit de câteva ori în jurul propriei axe, la o viteză asemănătoare, în timp ce mă apropia când de pământ, când de cer. Când m-am dat jos, am avut senzația că puteam face orice :)

În apă, pierdut, am găsit trupul unui căluț de mare. L-am ascuns cu grijă în palmă și l-am luat să facă pereche cu cel pe care-l aveam acasă. Durează, însă destinul are modul său implacabil de a reîntregi întreguri.

Mulțumesc Bulgaria pentru această vacanță minunată!

Wednesday, June 9, 2010

Ausencia

De vineri plec. Mă duc cu lumea și pământul, nu mă mai prinde nimeni și nimic din urmă. Mă mărit cu marea, 10 zile. Fără internet, fără cunoscuți, fără zâmbete sociale, fără telefon. Închid tot și plec, iau o pauză de la viața mea și gata.

So don't call me. I'll call you.

Friday, June 4, 2010

Oh, the peace...

Oraşele de provincie au o pace aparte, un non-zgomot specific, o linişte atotcuprinzătoare. Când sunt zile cu soare şi vântul abia adie în Râmnic, atunci începi să înţelegi ce înseamnă răbdarea. Aici am timp să văd copaci şi frunze, flori în grădini, să văd oameni, să le râd, să trecem unii pe lângă alţii negrăbiţi, neîncrâncenaţi, lasând căutarea de-o parte.

Sunt spaţii deschise în oraşul meu, alei îngrijite, băncuţe ascunse pe sub sălcii, prin luminişuri. Sunt blocuri mici, sunt multe case, suntem mai aproape de pământ. Timpul trece alene şi toate-s la locul lor. E atât de bine aici, e încă atât de bine...

Astăzi am trecut razant pe lângă fragmente ale copilăriei mele - şcolile unde am învăţat, locurile de joacă, blocurile prietenilor, cartierul meu - maidanul cu dragoste. E puţin ştirbit paradisul ăsta - casa care se construieşte abuziv în faţa geamului meu îmi aduce aminte de lumea în care trăim de fapt. În curând de la fereastra mea nu se va mai vedea nici Oltul domol, nici islazul, nici dealurile, nici cerul.

Cuprind lacom cu ochii totul, să mai ţin un minut, o secundă, veşnicia în loc.

Tuesday, May 11, 2010

Cum să iubeşti un popor

Am învăţat portugheză pentru că mă îndrăgostisem de un portughez. Când am intrat pentru prima oară în camera lui, mi-a pus să ascult Tribalistas. Nu înţelegeam un cuvânt, dar am fost vrăjită din primul moment de acordurile din Velha Infancia. Voiam atât de tare să îl înţeleg pe el, să îl simt pe el, din străfunduri, să îi absorb esenţa, din toate neamurile, din toată negura timpurilor şi a generaţiilor care mi-l aduseseră. Îl regăseam în toate ritmurile, în toate melodiile, în toate cuvintele.

A fost uşor să învăţ portugheză după ce i-am descoperit pe Jobim, pe Gal Costa, Caetano Veloso, Os Delfins, Marisa Monte, Chico Buarque, Bebel Gilberto, Stan Getz, Astrud Gilberto. Îmi părea că îmi cântau pe acordurile sufletului meu, ca şi cum m-ar fi ştiut dintotdeauna, îmi vorbeau suav, mie, intim mie... Toată fiinţa mea era surexcitată de multul pe care îl primea. Am luat în iubirea mea, învălmăşit, cântece, poezii, speranţe, un popor întreg.

Apoi am cunoscut-o pe Anna, scumpa mea profesoară şi prietenă, cu imensa ei dulceaţă şi inocenţă dezarmantă. Am devenit Deinha şi Brazilia s-a deschis la picioarele mele, exotică, fierbinte, primitoare. Capoeira, carnaval, caipirinha, guarana, samba, sim! Mi-am dorit, nu o dată, să rămân acolo, să uit de Europa şi să mă las dusă în mrejele unei aventuri incitante, sălbatice, tribale, într-un Rio periculos şi periculos de frumos. Am suspinat nopţi în şir după Cidade Maravilhosa, cu Corcovado alinându-mi nopţile încinse de asfaltul Budapestei...

N-am iubit niciodată un brazilian, dar i-am lăsat să-mi arate, am simţit cu ei. Pao de Acucar, soare, mult soare pe Copacabana şi Ipanema, agua de coco, cluburi şi dans şi prostituate în Sao Paolo, havaianas, a garota da Ipanema, cerul larg şi căscat al Brasiliei, un maldăr de flori exotice în hotelul meu, căţărări noaptea pe clădirea Congresului Federal, un fluture imens pe umărul meu în avion, fructul pasiunii la restaurantul de la etajul 50, o mare de lumini noaptea în favelă, noi într-o maşină necunoscută, aiurea, pe colinele lui Corcovado, spre Cristo Redendor, samba, strălucire şi dans, nisip între degetele mele, costumul meu smuls de valurile oceanului, eu aruncată cu capul sub apă, apoi cu pielea încinsă, coaptă, zâmbete multe, junglă, alte căţărări, cădiri înalte, prea înalte, oraşe nesfârşite, plaje neverosimile, inspiră, opreşte-te. Încă o dată.

Aşa am ajuns eu să iubesc un popor. Ce minunată călătorie a fost.

Sunday, April 4, 2010

Prima zi de Paşte

Ne-am hotărât să petrecem prima zi de Paşte în vizită la mănăstirile din apropierea oraşului: Mănăstirea dintr-un lemn şi Mănăstirea Surpatele.

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg la Mănăstirea dintr-un lemn de Paşte - verdeaţa de acolo, liniştea, pacea, soarele, serenitatea, căldura...


Ca de fiecare dată am poposit sus, pe banca din faţa bisericuţei, cu privirea dusă în zare către munţii înzăpeziţi şi stejarii seculari. Magnolii îmbobocite, multe flori şi o masă a tăcerii - iată decorul veşniciei. Nu pot să vă descriu vântul, nici trifoii (pe care a trebuit să-i culeg pentru Pufu, nu-i aşa?), nici apa fântânii, nici împietrirea raiului.

Sunday, March 21, 2010

Moulin Rouge, mon amour

Tocmai m-am întors de la Feerie, show-ul de la Moulin Rouge. A fost magnific. Chiar dacă în mare a respectat reţeta spectacolelor de cazino pe care le-am văzut la Grand Casino Estoril (oare care de la care s-au inspirat?), Moulin a depăşit aşteptările. Costume, fete frumoase, lumini spectaculoase. Înghesuială mare..


Astea două zile au fost minunate. Vineri ne-am pierdut timpul plimbându-ne din Place Vendome pe direcţia Luvru-Place de la Concorde-Jardins des Tuilleries-Champs Elisees-Arc du Triomphe şi înapoi, pe jos. Am băut un ceai de mentă undeva lângă Gaumont şi am cinat la un restaurant cochet în Place Gaillon, pe care am găsit-o greu, pe ploaie.

Dimineaţa m-am trezit târziu, aşa că micul dejun a fost undeva pe la 12, însă la Ritz totul e posibil. Am plecat hotărâţi să o vedem pe Mona Lisa, însă în faţa Luvrului ne-am răzgândit şi am sărit pe vapor - era prea frumos afară ca să ne petrecem timpul închişi în muzee... N-am putut să rezistăm tentaţiei, odată ce am găsit anticarii pe chei - mirosea a cărţi vechi, a poezie, a dragoste..

Apoi ne-am dat seama că trebuie să luăm suveniruri şi să ne pregătim pentru cină şi showul de la Moulin Rouge, astfel încât am început să colindăm magazine şi să luăm una alta. Rezultatul?





Spre seară a început să plouă mai tare. La ieşire, portăreii ne-au chemat taxi şi au alergat după noi cu umbrelele. Am fost regi o noapte. C'est le Ritz!

Ne-am întors târziu şi ne-am oprit totuşi pentru încă un ceai în faimosul restaurant al hotelului. Muzică bună, în surdină, patru mini prăjiturici de ciocolată şi o conversaţie caldă.. Am urcat apoi sus, cu inima uşoară şi picioarele obosite. Noapte bună, Paris.


Laissons les ailes du Moulin nous proteger jusqu'au matin...

Friday, March 19, 2010

Un jour ailleurs

Iată-mă şi la Paris. A fost o decizie bruscă, dar nu pot spune că până acum regret ceva. Stau la Ritz, în Place Vendome. Este prima oară când experimentez pe pielea mea un hotel de 5 stele. Mon Dieu! Oare de ce au nevoie oamenii de atâta lux? De ce trebuie să fie obligat recepţionerul să-mi care poşeta (!), să mă însoţească până în cameră şi să-mi facă un tutorial "how to for dummies", de parcă n-aş ştii să aprind lumina sau televizorul.
Detaliile de la Ritz sunt impresionante. Au până şi încărcător de iPod! Parcă aş fi presimţit, de asta nu l-am luat pe al meu. Zborul a fost surprinzător de bun, totul a fost surpinzător de bun. Am trecut cu maşina prin Montmartre, pe lângă Moulin Rouge şi Sacre Coeur, am văzut turnul din depărtare - ce să mai, toate locurile dragi mie.

Dintotdeauna m-a fascinat Montmartre-ul. Are o atmosferă unică, nici n-ar avea sens să încerc să o descriu, cuvintele îmi sunt sărace şi neîncăpătoare. Visez la o viaţă frumoasă de artist, între perdelele frumoase ale unui studio parizian, plin de şarm. Visez la croissante şi pâinici fierbinţi dimineaţa, şi plimbări cu bicicleta pe străzi înguste. Montmartre, sunt beată de parfumul tau!

În ritm de acordeon, petrec un jour ailleurs.