Uitare

În ultimul timp am început să uit din ce în ce mai des. Am început cu lucruri mărunte, însă continui îngrijorător. Ba mai mult, am ajuns să nici nu îmi mai doresc să ţin minte anumite aspecte, de teamă să nu supra-încarc sistemul. Dacă ştiu că pot regăsi informaţia, sau creierul meu o etichetează drept nesemnificativă, îi dau pur şi simplu reject (cum se face sortarea, asta e o cu totul altă problemă).

Cel mai tare mă distrez când îmi uit cheile în uşă pe dinafară. Acasă, la birou. Sunt visul oricărui hoţ neprofesionist (măcar atâta!). Uit să îmi scot rufele din maşina de spălat, uit să îmi iau medicamente (lecitina!), uit să răspund la anumite mailuri - ba nu, de fapt fac eforturi conştiente să nu uit asta. Regula este însă uitarea.

De ce? Am citit pe undeva că după o anumită vârstă -undeva până în 30 ani oricum - nu mai generăm materie cenuşie şi o luăm încet spre o pantă decrepită. Eu se pare că mă pregătesc de asta mai curând decât alţii. Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu mă întreb, nu fără curiozitate, dacă asta nu e mai degrabă un câştig decât o pierdere.

Uitarea aduce seninătate, serenitate. Vi s-a întâmplat vreodată, în perioade grele, dureroase ale vieţii să vă treziţi dimineaţa, suspendaţi undeva între vis şi realitate, plini de pace, o pace dulce, infinită, eternă? Pentru ca apoi ceva, undeva în subconştient să vă lege sufletul de fiinţa materială care sunteţi şi durerea să lovească din nou, greu, real? Trebuie să vi se fi întâmplat, măcar o dată. Însă nu la durere vreau să revin. Ci la starea de linişte copleşitoare pe care ţi-o dă uitarea. Sau să fie oare regăsirea eului nostru adevărat, netulburat de rămăşiţele lumii pe care ne-am construit-o cu mintea?

N-ar trebui să ne fie milă de cei care au Alzheimer. Ar trebui să ne fie milă de noi.