Acum câteva zile mi-am cumpărat o eşarfă roz. Era ascunsă într-un colţ de magazin, la un preţ derizoriu. Dintotdeauna mi-au plăcut eşarfele, am multe, şi probabil voi mai avea un sac de acum încolo. Eşarfa asta roz mi-a adus aminte de bunica şi n-am mai putut s-o las din mână, să plec fără ea. Elegantă, frumoasă, cochetă, prin anii 50 bunica mea era o senzaţie în Vâlcea. Străbunicii mei au avut prima companie de taximetre din oraş. Erau înstăriţi, bine văzuţi, burghezi. Locuiau într-o căsuţă discretă în centrul oraşului, în timp ce tatăl meu şi fratele lui băteau maidanele, cu mingea de fotbal după ei şi nicio grijă pe lume.
Bunica mea a fost căsătorită de 4 ori, şi numai Dumnezeu ştie pe câţi a mai iubit pe lângă. V-am mai zis cât de frumoasă era? Era păpuşă, o Marylin brunetă, însă de provenienţă maghiară, căci da, bunica mea era rodul iubirii dintre Nae şi Mariko. Şi Nae era o figură. Toată uliţa îl aştepta să iasă pe străzi după amiaza, pe la 4, să povestească şi să râdă cu el. Un om interesat mai mult de a-şi trăi viaţa din plin, Nae a transportat parte din tezaurul Poloniei şi l-a ascuns pe Gheorghiu Dej în 44, refuzând apoi cu indiferenţă funcţia şi onorurile ce i-au fost oferite după venirea la putere a acestuia. A rămas în Vâlcea, cu lăutarii, cârciumile şi poveştile lui...
Eşarfa mea roz seamănă leit cu eşarfa roşie a bunicii, purtată la gât cu un zâmbet şăgalnic şi cuceritor, într-un portret vechi şi prăfuit de timp. Semănăm izbitor, eu şi bunica mea, stârnim exclamaţii de surprindere atunci când lumea îi vede imaginea din tinereţe. Şi ea tot geamănă, cu pasiune pentru gătit şi viaţă, cu o energie nesecată şi un umor spumos. Ceva din bunica mea îmi flutură la gât, în unduiri seducătoare, pe străzile toride ale Bucureştiului anului 2010, ca şi cum vremea ar fi încetat să curgă.
No comments:
Post a Comment