Astăzi, în timp ce alergam după autobuz, it hit me. Cam ca în videoclipul lui Dan Bălan. Mi-am reîncărcat abonamentul RATB pentru încă o lună, fără să ştiu. Fără să ştiu dacă vom mai apuca o zi de mâine, darămite o lună întreagă. Ieri Băsescu anunţa reduceri de salarii şi scumpiri de servicii în timp ce grecii se băteau în stradă. Cristian încă o plânge pe Monica, deşi ea nu mai este de mai bine de trei luni.
Într-o lume în care nimic nu e sigur, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Planificând un viitor incert de dragul confortului psihologic? Profitând de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Izolându-ne de toţi şi toate, într-un microunivers exclusivist în care - cel puţin imaginar - nimic nu ne poate atinge? Ar trebui să mă îngrijorez?
Cert este că planurile nu (mai) merg. Prietena mea îmi spune mereu că dacă vreau să îl fac pe Dumnezeu să râdă, să îi povestesc planurile mele. Are dreptate. Încerc, cu paşi stângaci, să învăţ dansul acomodării din mers, al adaptării la neaşteptat, al îmbrăţişării şi conexiunii cu neprevăzutul. Poate dacă aş reuşi să închid ochii şi să îl las să mă conducă, am putea dansa tango.
No comments:
Post a Comment