Câteodată, în câte o sâmbătă, mă cuprinde o stare de bine pe care nu pot să o explic. De fapt, dacă stau bine să o analizez cu mintea, cu rațiunea omului social, nici măcar nu poate fi motivată, pentru că nu are justificări obiective. Starea mea de bine nici măcar n-are chef sau nevoie să mi se certe cu logica.
Sunt ușoară, din cap până în picioare, și în jurul meu miroase a bine. Mă port de parcă aș avea flori în casă și aș adulmeca pământul proaspăt de sub iarbă. Îmi apune soarele pe geamuri, rufele mi se usucă în balcon, fructele s-au așezat cuminți într-un bol de sticlă și numai ceasul mai ticăie în camera mea. Nimic nu mă mai grăbește, e o mare de nimic ușuratic în inima mea, e pură euforie.
Se sting umbrele pe pereți, dar eu rămân în bine, imobilă, solitară, împăcată. E vremea să ne odihnim.
No comments:
Post a Comment