Lumea de pe 9 centimetri

Nu puteam să nu scriu despre noii mei pantofi de tango, primii mei pantofi de tango. Când i-am încălțat, am simțit cum piciorul meu spune „da”, am simțit că-s ai mei din prima. Presupun că la fel se întâmplă cu toate lucrurile predestinate, iar atunci așteptarea, rațiunea, planurile nu mai contează. Ceea ce e de înfăptuit trebuie să se înfăptuiască și uite așa am ajuns eu să privesc lumea de pe tocuri cui de 9 cm.

Pantofii mei sunt negri, din piele întoarsă pe exterior, cu o aplicație din cristale pe călcâi. Au o baretă subțire, elegantă, care-mi susține piciorul în locul potrivit. Am constatat că și echilibrul meu e altul, dar și că anumite structuri de dans ies mai bine cu noile tocuri. Minunat!

Acum nu-mi rămâne decât să măsor impactul psihologic al noii mele staturi asupra partenerilor mei de dans... „Oamenii înalți sunt mai frumoși, oamenii înalți sunt mai frumoși” - îmi repet în gând mantra mea secretă. 1,83 - here I come.

Oportunități și decizii

În fiecare zi avem de luat decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm la micul dejun, ce să facem în week-end. Unele sunt ușor de luat, atât de ușor încât nici nu le mai considerăm ca atare; altele ...

Aș vrea să știu - cum transformăm o oportunitate într-o decizie? Cum știm că am luat decizia potrivită, că am ales cel mai bine între oportunități? Zi de zi trecem pe lângă ele, cum știm care e cea potrivită? Ne îndeamnă îngerașul sau demonul de pe umeri? Sau e pur și simplu hazard, unii au noroc, alții nu? E karma? Alegem cu adevărat sau se joacă cineva cu noi, de undeva de sus, rânjind sinistru?

Aș vrea să știu - libertatea mea există sau e doar o iluzie?

Îmbrățișare

Se întâmplă uneori în viață să fii luată în brațe așa cum trebuie. Să apară cineva de neunde, să nu-i vezi bine chipul, să nu știi exact cine e, dar să îi recunoști energia, suflul. Străine, te știu de undeva, trupul meu te recunoaște, sufletul meu te-a primit deja înăutru deși tu n-ai cerut nimic, n-ai zis nimic. Nici nu e nevoie, pentru că ne-am vorbit atât de mult înainte, ne-am spus cuvinte în multe limbi, sub multe apusuri de soare. Toată munca noastră de atunci ne e binecuvântare acum, acum când, tăcuți, ne contopim într-o nesfârșită îmbrățișare. Multumesc drumului care te-a adus înaintea mea atunci când nu credeam, căci din necredința mea s-a născut o minune. Merg după tine, fără gânduri, pentru că nu se poate altfel.

Lui A. - să fii incredibil, inimaginabil de fericită în continuare. Mai mult ca oricine, o meriți. Mă bucur atât de mult pentru voi, pentru tine, suflete.

Cu nou ne șade bine

Draperiile mele se potrivesc perfect cu restul camerei. Ca dimensiuni, cromatică, textură. Când am terminat montajul nu mi-am putut stăpâni o exclamație de surprindere și încântare. Micile detalii creative pe care le-am adăugat în urma văruielii au făcut o diferență fantastică, transformând casa mea din cozy în homey. Și vântul de afară pare că e de acord cu mine.

Întrucât un vandal m-a lăsat astăzi fără cablu, intervenind abil cu o foarfecă deasupra ușii de la intrare, am rămas fără programe, de unde și ocazia să constat cât timp puteam să pierd în fața TV-ului. Poate că e mai bine așa, o să profit să mai citesc, să mai lucrez, să mai stau de vorbă cu mine. Casa mea, nouă, mă invită s-o fac.

You're the one, you're the one for me

Astăzi am fost la Milonga Dinette, undeva lângă Lipscani. Lume bună, muzică frumoasă, a la Morocha. Noi prieteni, îmbrățișări vechi și noi, același tango minunat. Nu-mi iese însă din cap o melodie pe care am avut fericirea de a dansa. Tracy Chapman și vocea ei incomparabilă. You're the one, you're the one for me, spunea melodia, iar eu nu m-aș mai fi desprins din îmbrățișare. Cu ochii închiși, trăiam prezentul și nu mai aveam niciun gând. Nu, tangoul nu poate fi descris, trebuie trăit, nu avem voie să trecem prin viață fără să simțim măcar o dată profunditatea unei astfel de conexiuni.



La ieșire, Bucureștiul vechi ne aștepta, cu felinare și străduțe pavate cu piatră cubică. Din local, un tango nostalgic răsuna în surdină. Am trecut melancolice pe lângă fosta redacție a ziarului Timpul, acolo unde Eminescu și-a petrecut o bună parte din viața profesională.

Căldură mare, monșer

Era să uit. Nu pot să-mi închei seara fără să documentez căldurile care au cuprins Bucureștiul în acest week end. Aerul e irespirabil, iar în casă e cumplit de cald. Nu am draperii la dormitor, iar geamul deschis la maxim nu ajuta cu nimic la ventilarea aerului. Luna mă privește feliată și neîncrezătoare și-i dau dreptate: sunt o nerușinată fără draperii. De ce? Păi pentru că la Ikea draperiile se livrează în 72 ore. 72 ore de soare, călduri și voyeurism.

Cu ocazia comandării draperiilor am mai aflat niște informații pe care aș vrea să le împărtășesc cu colegii mei de la Drept, respectiv cu fetele care, ca mine, nu reușesc prea bine să facă diferența între stânga și dreapta sau să calculeze fără telefon. Metrul liniar nu este același lucru cu metrul pătrat (duh!). Astfel, daca veți cumpăra 3 metri de material pentru draperii, nu veți plăti manopera pentru 3 metri, ci pentru aproximativ 12. Și da, mama, ai avut întotdeauna dreptate: unde-i minte, și prostie.

Dear You

N-am mai scris o scrisoare pe hârtie, cu pixul, cu plic și destinatar, de foarte mult timp. N-am mai avut cui. Astă seară am văzut însă un film care m-a făcut să mă gândesc mai mult la asta și, implicit, la singurătate. Singurătatea asta deplină în care trăim, fiecare din noi, indiferent cu câți oameni ne-am înconjura, cu câte pretexte. Există o singurătate fundamentală, primordială de care nu putem să scăpăm și pe care, măcar o dată în viață, tot o înfruntăm, fie chiar și în ultimul moment.

Personajul principal din Dear John este, pe rând, părăsit de toate ființele dragi: mamă, iubită, tată, și, o dată, aproape că îl părăsește și viața. Cu toate astea continuă, se încăpățânează să trăiască, fără un scop mult prea clar pentru noi, privitorii.

Sunt mulți oameni ca dragul de John, care poate că simt că nu mai au nimic. Unii renunță să mai lupte, alții continuă să caute. Dear You, nu am încă adresa ta să-ți pot scrie, cu pixul pe hârtie, caligrafic, despre așteptare. Să-ți dau speranță, să-ți țin vie încrederea. Mai așteaptă totuși puțin, într-o zi scrisoarea mea va ajunge la tine.

GRSPSociety Team Days

Blogușorul meu, te-am ignorat, iartă-mă. Luna asta a fost plină - scurt concediu fără internet iar apoi GRSPSociety Team Days în București. După trei zile epuizante, și o conferință care a ieșit minunat astăzi la Palatul Parlamentului, unde am fost tare bine primiți, îmi pun telefonul, pixul și tocurile în cui, și-mi iau calculatorul în brațe.

Nu pentru mult, ci doar ca să spun cât de încântată sunt de noul val de entuziasm pe care l-am trăit alături de colegii mei din Boardul GRSP, dar și alături de minunații project leaders și team members, cei care fac o muncă atât de grozavă în cadrul proiectelor Asociației. Vreau să le mulțumesc tuturor pentru ambiție, implicare și dedicație, pentru că au curajul să creadă într-o Românie pozitivă, pentru că își dedică din timpul lor prețios pentru a aduce idei la viață, și asta fără a aștepta nimic în schimb.

Cineva spunea că nu e nimic mai puternic decât inima unui voluntar. Colegi din GRSPSociety, vă salut.

Paradisul e un lucru mărunt

E pe o hidrobicicleta în mijlocul mării, cu briza adiind uşor şi cu un
picior în apă. Soarele se mai ascunde printre nori şi nu auzi decât
sunetul valurilor. În zare, doar marea şi pescarusii. Alors, on dance.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

Andreea Craciun, LL.M., PhD cand.

*Perfect Planning Prevents Pathetic Performance.*