Showing posts with label Pufu. Show all posts
Showing posts with label Pufu. Show all posts

Monday, March 21, 2011

Alienare

Ne-am alienat cu totul, ca oameni, ca ființe sociale, ca fii ai lui Dumnezeu. E aproape inutil să vorbești în ziua de astăzi despre valori, despre respect, despre sacrificiu de sine, despre iubirea față de ceilalți. Am pierdut, ca rasă, ca nație, ca umanitate, aproape toate darurile bune pe care le-am primit în ziua Creației, și care până de curând fuseseră relativ bine gestionate de moșii și strămoșii noștri.

Dar nu, nu. Generația noastră a trebuit să ducă involuția un pas mai departe, mai grav, să o aducă la rang de normalitate. Fiecare zi trece și aduce cu sine noi dovezi de alienare, de îndobitocire, de mizerie și decădere umană. De la vecinii mei care se lasă abuzați ani în șir de zgomotele unei cârciumi răsuflate de cartier, preferă să se auto-inunde decât să repare niște amărâte de țevi și n-ar ieși Doamne-ferește cu o greblă să strângă jegul de sub propria fereastră, până la politicienii lacomi și corupți care, în tagmă cu tot felul de bișnițari dubioși FURĂ, fură de nu se mai opresc, de nu-i mai suportă pământul. Urăsc indolența lor, lașitatea noastră, a tuturor.

Mă uit cum cei din jurul meu nu numai că acceptă această realitate bolnavă și putrezită, dar și contribuie la ea. Între pițiponci și pițipoance, analfabetism, poluare, corupție, nesimțire și sfidare, abia mai pot să mai respir. Singura armă care mi-a mai rămas este conștiința mea. Cea care nu se dă dusă, cea care se încăpățânează să facă și să creadă în binele din noi, atât cât mai e. Câteodată mai vorbesc cu Dumnezeu, și-L întreb: „Tu cum de mai crezi în noi, bătrâne?” Nu-mi răspunde, sper să aibă un plan, sper sincer. Între timp, îmi împart viața cu Mr. Pufu și puținii oameni curați la suflet pe care îi mai cunosc. Și mă tot gândesc, cu obstinație, că dacă eu fac curat în fața blocului, și mai ieși și tu și faci la fel, și mai aduci un prieten, poate reușim să avem un oraș, o țară curate. Poate dacă fiecare și-ar face curat în grădina lui, am avea o lume mai curată. Și nu, nu-i un discurs ecologist. E un apel la umanitate.

Think about it.

Saturday, August 28, 2010

De ce fiecare are animalul pe care îl merită

Nu îmi pot da seama cum se face, însă se pare că întotdeauna ne alegem animăluțe după chipul și asemănarea noastră. Să-l luăm pe Mr. Pufu, de exemplu, și să enumerăm toate aspectele în care îmi seamănă întocmai:
- are păr des și pufos, pe care îl lasă peste tot în urma lui;
- urăște să fie ținut în cușcă, să-i fie luată libertatea. Mai bine afară, chiar dacă nu are nimic de făcut;
- este în cea mai mare formă seara;
- îi e teamă și de umbra lui, iar ca forme de apărare practică: 1. Fuga 2. Băgatul capului în pământ 3. Ascunsul pe sub diferite obiecte;
- este foarte, foarte încăpțânat și își duce întotdeauna proiectele (de ronțăială) la bun sfârșit;
- este tactil și afectuos: imediat ce îl atingi se întinde ca să îți arate că trebuie să continui, să nu te oprești doar la atât!
- este extrem de sociabil și își face prieteni una-două;
- urăște singurătatea;
- este foarte curat și îngrijit, și pe deasupra potty-trained;
- când are chef de zbenguială, dă cel mai tare cabeceo, de fapt - boticeo, că vine să-mi atragă atenția cu o ușoară atingere de botic pe picior;
- și, nu în ultimul rând, este jucăuș și foarte simpatic, mereu tânăr.

Da, de departe Pufu este animăluțul care seamănă cel mai mult cu mine... Rezonața a funcționat impecabil și de data asta.

Monday, May 31, 2010

Huliganul

Astăzi Pufu a fost un mare huligan. Cât eram eu la servici a reușit să spargă cușca, să sară afară și să-mi vandalizeze dormitorul. Mi-a mâncat orhideea primită de ziua mea, palmierul, covorul de lână, cuvertura de pe pat și cizmele. L-am găsit privindu-mă satisfăcut de sub chiuvetă, în timp ce mintea mea abia percepea semnalele că ceva o luase teribil de razna.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, a mai izbucnit o dată furtuna și mi-a și plouat în casă, că deh, tacâmul trebuia să fie complet, nu?

Mă gândesc să emigrez în Brazilia. Cu Pufu cu tot.

Sunday, April 25, 2010

Libertate

Dintotdeauna am apreciat libertatea ca fiind una dintre valorile fără de care nu pot trăi. Libertatea de a alege, de a face ce vreau, de a fi cine sunt. În ton cu mine și cu credințele mele, Pufu a crescut liber. Deși este „doar” un iepuraș, Pufu a învățat să fie el însuși. Lui Pufu nu-i e frică de oameni, de străini, de necunoscuți. Nu se ascunde, îi primește și le arată imediat cine e, pentru că libertatea lui îl permite asta - să experimenteze, să trăiască, neîngrădit.

Libertatea de a fi liber de alți oameni... asta mă frământă duminica dimineața. Nu cred că aș putea trăi înlănțuită în dorințele altora cu privire la mine, încadrată în tiparul a ceea ce consideră alții că ar trebui să fiu, răspunzând dorințelor și nevoilor lor. M-aș sufoca neîntârziat în această închisoare a minții și a simțurilor. Și eu am nevoie de alții, e adevărat, n-o să fiu nedreaptă, dar mai am nevoie și să-mi regăsesc gândurile mele noaptea, atunci când tot restul tace și sufletul meu începe să vorbească.

Poate că în lumea asta să fii liber înseamnă să fii singur... dacă da, nu știu zău ce aș alege.

Thursday, April 15, 2010

A day in Pufu's life

Pufu, furia albă, distrugătorul lumilor, ronțăie liniștit la salată și două frunze de leurdă. Azi mi-a vandalizat palmierul - de două ori, mi-a ronțăit covorul în trei locuri, ros profesionist cablul de la laptop și făcut praf punga cu sare de sub bufet. Deci - o zi bună, merită să mănânce liniștit. Și de ce nu ar face-o? Ce dacă a încasat două corecții manifestate în timp de reflexie pe balcon? Păi a reflectat, și n-a constatat că ar fi fost ceva în neregulă. Ah ba da, n-a apucat sa tragă tot firul din covor, iar cablul ala moale părea că ascunde un miez interesant. Nu-i nimic, se va ocupa de astea data viitoare, într-un moment de neatenție al mâinilor alea numa' bune de lins, care îl transportă de colo-colo prin casă și îi dau mâncare.

Între timp, trebuie să se gândească la modalități mai eficiente de a sări din cușcă. De la o vreme grătarul ăla enervant s-a blocat, și îl cam doare capul și boticul de la atâta dat în el. Clar, așa nu se mai poate. Își aruncă leneș fundul într-o parte și moțăie îmbufnat.

Îl iubesc cu o căldură înduioșătoare pe Pufu. Mi-e greu să-l las noaptea singur, mă doare când se lovește ca un tăntălău de te miri ce prin casă. Și mai greu e să îl învăț binele și răul, chiar și așa, în universul lui mărunt. Zi de zi, Pufu își lasă viața în mâinile mele, cu o delicată voioșie și jucăușenie. Inconștient, trezește în mine o iubire infinită.



PS Și eu și Pufu suntem vegetarieni, iar el este cel mai mare fan al Andreei bucătăreasa.

Thursday, April 1, 2010

Introducing PUFU

Astăzi, 1 Aprilie, ziua păcălelii, e ziua în care mi-am scos ştampila de traducător şi ziua mare în care PUFU a intrat în viaţa mea.



Pufu este un minunat, un tandru şi un jucăuş, iar Andie şi Mami îl adoră pe Pufu. Acum doarme, liniştit, între foi de salată. Pufu se va simţi minunat la Andie acasă în Bucureşti, şi iubiţel îl va adora pe Pufu, pentru că lui Pufu nu-i poţi rezista.