Friday, March 5, 2010

Nivele ale coruptiei

Mare scandal mare cu arestarea lui Solomon, primarul Craiovei. Scandalul cu Solomon aduce in prim-plan scandalul cu Gutau, fostul primar al Valcii, ca deh, este vorba despre doua cazuri asemanatoare de luare de mita. La televizor vedem cum craiovenii ingroasa randurile in biserici, rugand-se pentru descalecarea in glorie a lui Solomon inapoi la primarie, si cum ONG-urile valcene au strans sute (mii?) de semnaturi pentru sustinerea lui Gutau, care, permiteti-mi sa citez, "a facut foarte multe pentru oras."

De ce scriu despre asta? Pentru ca ceea ce se petrece cu populatia acestor orase, cu noi, romanii in general, mi se pare ingrijorator. Mi se pare ingrijoratoare mentalitatea pe care o adoptam. Ca vajnic cetatean al Valcii, imi este (si mi-a fost dat) sa imi aud prietenii si cunoscutii exclamand foarte des, cu referire la fostul primar Gutau - "si daca fura ce? Fura cat fura, da' si face. Avem strazi, avem banci, avem oras curat, care e problema? Toti fura!"

Ei bine, problema o am eu. De-a lungul anilor mi-am vazut poporul trecand prin diferite faze ale acceptarii coruptiei. In faza imediat urmatoare Revolutiei, coruptia era o mostenire comunista puternica, atotstapanitoare, atotcuprinzatoare. Pur si simplu era, toata lumea o facea si o accepta ca pe un dat. Era ceva inerent.

In timp, odata cu orientarea catre Vest, am fost nevoiti sa recunoastem formal ca avem o problema: "Buna, numele meu este Romania si sunt corupta." Iar cand Vestul a spus, "Buna, Romania!", a trebuit sa intram la dezintoxicare. Nu o sa vorbesc despre acest proces: e inutil. Insa, la nivelul perceptiilor, atunci mi se pare mie ca a intervenit schisma: unii oameni au inceput sa creada intr-o Romanie fara coruptie, iar altii au stiut ca nu va exista niciodata.

Tot Timpul le-a demonstrat celor ce credeau in Romania libera (de coruptie) ca obiceiurile vechi mor greu. Si, dupa ani si ani de speranta chioara si schioapa, s-a ajuns la Solomon si Gutau. Romanul impozitat la sange, umilit la ghisee, pe strazi si in autobuze si-a zis ca e mai bine cu niste oase aruncate de la masa boierilor decat cu nimic. Lasa, tata, sa fure, daca ne mai arunca si noua din cand in cand cate ceva. Ba mai mult, si aici apare ingrijorarea mea, romanul e speriat ca ar putea pierde si putinul asta. In loc sa se orienteze mental spre mai mult, romanul se orienteaza spre mai putin, si lupta pentru salvarea celor mai putin corupti dintre corupti.

Iar eu stau si ma intreb (mioritic, desigur): de ce romanul nu vede/nu e dispus sa vada anormalitatea si penibilul acestei situatii? Pentru ca nu, nu e normal sa faci lobby si presiuni in favoarea infractorilor. Si nu, nu e normal sa ii vrei inapoi in locul din care pot comite cel mai bine aceste infractiuni. Si nu, nu e normal sa crezi ca nu meriti ceva mai bun.

Eu vad si imi manifest vointa suverana de a atinge un alt nivel. Un nivel al normalitatii, in care am dreptul sa cer de la primarul meu sau orice alt politician sa nu ma fure. Sa nu-mi fure taxele, impozitele, contributiile. Sa nu ma minta. Iar daca o face, hasta la vista, Baby. Don't bother to be back.

Thursday, March 4, 2010

Invictus

Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.

In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.

Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.

It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.

Wednesday, March 3, 2010

O dilemă

E totuşi bine să nu fii îndrăgostit. Chiar aseară m-am uitat la un film minunat, despre viaţa unei actriţe, şi, contemplând nefericirea şi mizeria pe care i-a adus-o incapacitatea proprie de a trece peste dezamăgirile din dragoste, mi-am dat seama că e mai bine fără. Uitându-mă la câtă suferinţă aduc dragostea şi posesiunea împinse peste limitele normalului, m-am gândit că mai bine fără. Mă uitam cu oroare la toate simptomele pe care ţi le dă abandonul, singurătatea din iubire; simplul gând de a trece prin aşa ceva din nou îmi cauza o neplăcere paralizantă.

Astăzi am avut o revelaţie care mi-a completat trăirea de aseară. În timp ce ascultam Tango to Evora şi în biroul meu mirosea a zambile, o coardă a inimii mele a rezonat cu muzica atât de puternic, încât o iubire veche mi s-a trezit în suflet. La început am fost tentată să o asociez cu persoana care îmi provocase iniţial respectiva stare, dar apoi, neaşteptat, aceeaşi coardă din sufletul meu a sesizat diferenţa. Nemaifiind "îndrăgostită" mi-a fost pentru prima oară posibil să sesisez că iubirea aceea nu venea şi nu ţinea de fapt de persoana respectivă. Iubirea pe care o simţeam era atemporală şi constantă, independentă şi neîngrădită. Uşurarea care a venit odată cu această constatare nu poate fi descrisă. Uşurarea de a realiza că am ochii inimii deschişi, şi că nu îmi limitez fiinţa şi capacitatea de a iubi la ceva material, şi atât de uman precum o altă fiinţă. Am certitudinea că dacă aş fi fost "îndrăgostită", în sensul tradiţional al cuvântului, aş fi fost şi orbită. Nu aş fi văzut asta. Nu se poate altfel. Sau poate se poate, dar printr-o graţie care depăşeşte limitele materiei.

Ce dilemă teribilă, iată. Cum e mai bine: îndrăgostit, pe culmile beţiei simţurilor, sau... într-o stare de calm a conştiinţei în care să înţelegi ce înseamnă iubirea neataşată de creaţia lumii materiale?

Tuesday, March 2, 2010

Wicker Park. Uau.

Expectations

Ceea ce am invatat de la viata este ca asteptarile noastre nu sunt niciodata intocmai cu ceea ce ne imaginam. Sunt fie rasplatite cu mai mult, sau mai putin, dar niciodata intocmai. Nu am reusit exact sa inteleg de unde vine acest dezechilibru, de unde aceasta incapacitate a vietii de a raspunde cu o masura egala. Ce virus, ce bruiaj se interpune intre dorinta noastra emisa cu putere catre univers si raspunsul deraiat al acestuia, nu imi pot imagina. De unde, de unde aceasta lipsa de acuratete? Este oare posibil ca ceva in creierul nostru sa scurtcircuiteze si sa afecteze mesajul, undeva in subconstient? Este oare posibil sa se fi defectat ceva in Univers, in mecanismul perfect al naturii sau al Sursei? Cert este ca nu stiu si nici nu stiu pe cineva care sa stie. Nici nu are sens sa-mi bat capul cu mai mult.

De dragoste

Am gasit poezia asta trista (sau nu?) cautand altceva. Insa nu este dupa cum se planuieste, ci dupa cum se nimereste. M-a atins si mi-a tulburat sufletul imbracat in rochia albastru-deschis de culoarea cerului. Oamenii sunt un pic ciudati, diferiti, complecsi, profunzi si uimitor de frumosi. Si cand creeaza si cand nu. Ma intreb uneori cum trebuie sa fie cel care ne-a creat asa.. Am un prieten ateu, care, respectandu-mi inclinatiile catre spiritual, nu da doi bani pe orice teorie care nu se aliniaza credintelor lui stiintifice. O face frumos, elegant si cu stil, lucru pentru care ii sunt recunoscatoare. Insa nu pot sa ma abtin sa nu remarc credinta lui in necredinta. Niciodata nu a putut sa-mi raspunda la replica, bine plasata intr-un context al discutiei noastre - "doar pentru ca nu crezi in gravitatie..."

Dar hai sa nu divagam si sa pierdem frumusetea povestii asteia cu femei goale, pahare de vin, amnezie si frica :) Iata cum nici de data asta nu m-am putut abtine sa nu fac misto de propria gaselnita.

Edith Södergran
Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decît mîngîierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surîzînd o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau în pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decît sa dispara,
O, strînge-ma tare în brate, atît de tare încît sa
nu-mi mai trebuiasca nimic altceva.

Monday, March 1, 2010

Ziua buna se cunoaste de dimineata

Sau cel putin asa se spune in popor. Eu mi-am inceput ziua cu o insomnie noaptea. Ca urmare, m-am trezit corespunzator - incercanata, ciufulita, botoasa, obosita. N-am putut sa mananc nimic, ca deh, si a trebuit sa-mi pierd timpul impodobindu-ma ca un brad de Craciun in onoarea... primaverii. A zilei de 1 martie.
Vreau sa ajung insa la episodul cu autobuzul. Linia 300. Trebuie sa fac si jurnalul acestui itinerar, ca sa stie oamenii la ce sa se astepte dimineata, indiferent de ora. Ei bine, sa se astepte la inghesuiala. Sa se astepte la soferi care nu stiu sa foloseasca/conduca masinile hidramate si se cred in filmele cu rapperi americani care franeaza la fiecare 0,3 secunde si e cool. Sa se astepte la caldura data la maxim pe temperaturi exterioare cu muult peste limita lui 0. Ca ma gandesc mai bine, ar fi mers un 1 inainte de 0. Si, sa nu uitam, traficul, minunatul, care nu se indupleca decat dupa ce treci de Piata Romana. De parca ar mai conta doua statii pana la capat.
Singurul meu avantaj in aceasta poveste este ca, la plecarea de la servici, ma urc in 300 de la capat de linie si am asigurat un loc pe scaun. May Traffic God have mercy on the rest...
Altfel, 1 Martie festiv, zambilat, ghiocelat, martishorit, ciocolatit. As fi vrut sa scriu cu diacritice, dar azi nu e. Poate maine.

PS De cand am descoperit mailpostingul cred ca voi fi mult mai activa. Sunt deja. Minunat serviciu google :)