De dragoste

Am gasit poezia asta trista (sau nu?) cautand altceva. Insa nu este dupa cum se planuieste, ci dupa cum se nimereste. M-a atins si mi-a tulburat sufletul imbracat in rochia albastru-deschis de culoarea cerului. Oamenii sunt un pic ciudati, diferiti, complecsi, profunzi si uimitor de frumosi. Si cand creeaza si cand nu. Ma intreb uneori cum trebuie sa fie cel care ne-a creat asa.. Am un prieten ateu, care, respectandu-mi inclinatiile catre spiritual, nu da doi bani pe orice teorie care nu se aliniaza credintelor lui stiintifice. O face frumos, elegant si cu stil, lucru pentru care ii sunt recunoscatoare. Insa nu pot sa ma abtin sa nu remarc credinta lui in necredinta. Niciodata nu a putut sa-mi raspunda la replica, bine plasata intr-un context al discutiei noastre - "doar pentru ca nu crezi in gravitatie..."

Dar hai sa nu divagam si sa pierdem frumusetea povestii asteia cu femei goale, pahare de vin, amnezie si frica :) Iata cum nici de data asta nu m-am putut abtine sa nu fac misto de propria gaselnita.

Edith Södergran
Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decît mîngîierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surîzînd o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau în pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decît sa dispara,
O, strînge-ma tare în brate, atît de tare încît sa
nu-mi mai trebuiasca nimic altceva.