E totuşi bine să nu fii îndrăgostit. Chiar aseară m-am uitat la un film minunat, despre viaţa unei actriţe, şi, contemplând nefericirea şi mizeria pe care i-a adus-o incapacitatea proprie de a trece peste dezamăgirile din dragoste, mi-am dat seama că e mai bine fără. Uitându-mă la câtă suferinţă aduc dragostea şi posesiunea împinse peste limitele normalului, m-am gândit că mai bine fără. Mă uitam cu oroare la toate simptomele pe care ţi le dă abandonul, singurătatea din iubire; simplul gând de a trece prin aşa ceva din nou îmi cauza o neplăcere paralizantă.
Astăzi am avut o revelaţie care mi-a completat trăirea de aseară. În timp ce ascultam Tango to Evora şi în biroul meu mirosea a zambile, o coardă a inimii mele a rezonat cu muzica atât de puternic, încât o iubire veche mi s-a trezit în suflet. La început am fost tentată să o asociez cu persoana care îmi provocase iniţial respectiva stare, dar apoi, neaşteptat, aceeaşi coardă din sufletul meu a sesizat diferenţa. Nemaifiind "îndrăgostită" mi-a fost pentru prima oară posibil să sesisez că iubirea aceea nu venea şi nu ţinea de fapt de persoana respectivă. Iubirea pe care o simţeam era atemporală şi constantă, independentă şi neîngrădită. Uşurarea care a venit odată cu această constatare nu poate fi descrisă. Uşurarea de a realiza că am ochii inimii deschişi, şi că nu îmi limitez fiinţa şi capacitatea de a iubi la ceva material, şi atât de uman precum o altă fiinţă. Am certitudinea că dacă aş fi fost "îndrăgostită", în sensul tradiţional al cuvântului, aş fi fost şi orbită. Nu aş fi văzut asta. Nu se poate altfel. Sau poate se poate, dar printr-o graţie care depăşeşte limitele materiei.
Ce dilemă teribilă, iată. Cum e mai bine: îndrăgostit, pe culmile beţiei simţurilor, sau... într-o stare de calm a conştiinţei în care să înţelegi ce înseamnă iubirea neataşată de creaţia lumii materiale?
No comments:
Post a Comment