Tuesday, April 20, 2010

Bucureştenii şi-au cumpărat umbrele colorate

Azi, în marţea neagră, pe stradă şi în staţiile de autobuz e plin de umbrele colorate. Ici pe colo câte un gri, dar nesemnificativ. Micile buburuze aleargă grăbite printre firele de ploaie, vorbesc între ele, se bârfesc, îşi aruncă ocheade. Sub umbrela cu JOY stă o fată îmbufnată.

Umbrela mea roşie cu buline albe nu face nimic, tace. Stă în ploaie şi atât, fără gânduri, amorţită. Mi-au intrat picioarele în pământ şi nu se mai mişcă, nu se mai dau duse. Ca şi cum ar fi uitat să meargă, ca şi cum cineva m-ar fi uitat în ploaie, pe caldarâm, în aşteptare. În aşteptarea a ce? Nu mai ştiu, şi eu am uitat.

Bucureştiul şi-a luat umbrele colorate cu care zumzăie în jurul meu.

Cântec de găsit

La ora 02.22, mi-ai înseninat noaptea, Tudor Chirilă. Îți mulțumesc.

Asculta mai multe audio Divertisment

Monday, April 19, 2010

Ce faci când minciuna are picioare scurte?

Nu știu alții cum sunt, dar eu una urăsc să fiu mințită. Mereu am spus-o: pot să suport orice adevăr, oricât, pot să trec prin multe alături de cei pe care îi iubesc, dar nu mă mințiți. Nu mă înșelați, nu mă luați „de bună.” Nu sunt, decât dacă vreau eu.

Am o intuiție teribilă atunci când vine vorba de descoperit minciuni - nu știu dacă e un defect sau o calitate, întrucât întotdeauna - paradoxal! - descoperirea adevărului aduce suferință. Câteodată mi-aș dori să nu fiu atât de perspicace, alteori ignor anumite semne cu bună știință. Însă sufletul meu știe, eu știu și de mine nu mă pot ascunde niciunde.

Odată descoperită minciuna, rămâne întrebarea - ce faci tu, singur în adevăr? Ce să faci tu, cu inima ta și cu adevărul, unde să mai fugi de el? Cât să mai fugi? De ce sunt relațiile umane așa complicate? Urăsc când minciuna și adevărul ne arată cât de singuri suntem de fapt în realitate. Câtă iluzie se ascunde în realitatea noastră.

Unii oameni trăiesc în minciună, ca într-un viciu. Și ne transformă pe noi, cei ce inhalăm aerul lor, în vicioși pasivi. Dar eu azi spun nu. Eu am început să învăț să spun NU.

Sunday, April 18, 2010

Milonga Masquerade

Ahh!! O mie de puncte și încă unul pentru Milonga Masquerade de astă seară. Da, e noapte, stau cu picioarele în sus pe pereți (schimbare circulație sânge, don t ask) și scriu chinuit la calculator despre Milonga Masquerade, pentru că toată ființa mea doar asta respiră!

Centrul Cultural Maghiar, o vilă splendidă ascunsă discret pe o străduță între Romană și Victoriei, a găzduit un minunat eveniment de muzică și dans. Întâi, concert de pian - magnific - închisesem ochii și alergam pe dealuri într-o rochie de acum două secole, gândindu-mă, socotindu-mă cum aș putea oare să transpun în cuvinte muzica aia nepământeană... Apoi am coborât pe pământ pentru un recital de tango, însă era prea târziu, pentru mine era prea târziu și nu mai conta...

Am dansat toată noaptea, am schimbat o grămadă de parteneri, am avut șansa să compar o mulțime de stiluri - nici nu m-aș fi gândit! Pot spune chiar că am simțit o vagă îmbunătățire a propriei situații, lucru confirmat de câțiva dintre băieți. Mi-am făcut prieteni, mi-am consolidat relațiile cu colegii și chiar am primit laude pentru costumație - mi-am pus la bătaie costumul de belly dance, și am făcut oarecare senzație, în auriu și negru, cu mulți bănuți norocoși și brățări strălucitoare.

Sunt acasă, cu picioarele pe pereți și îmbătată de tango.

Saturday, April 17, 2010

Best kept secrets

Nu întotdeauna spunem ce avem pe suflet - nu întodeauna avem îndrăzneala, nu întotdeauna știm cum să o facem, sau, cel mai periculos, nu întotdeauna vrem. Cred că toți purtăm, încuiate pe undeva, secrete bine păstrate. Ținem secrete față de alții - părinți, prieteni, iubiți, colegi - dar și față de noi înșine.

Secretele sufletului macină, și într-o zi te poți trezi că nu mai ai pe ce construi pentru că totul s-a ros, a putrezit, sau pur și simplu e prea târziu să mai faci ceva pentru că s-a pierdut momentumul în care te puteai elibera, sau pentru că esența a ceea ce ai fost cu adevărat a dispărut, lăsând locul măștii care ai fost prea mult timp.

Din când în când ușile sufletului se deschid și lasă lumina să pătrundă. Sau măcar să se întrevadă. Uneori, secretele tale te fac să te simți mai vulnerabil, mai fragil. Să-ți fie teamă să le lași în mâinile orișicui. Nu pot decât să admir neînfricarea celor care descuie lacăte înăuntru, care se descoperă lumii în esența lor. Nu pot decât să-mi doresc să mă dezvelesc cât mai mult, să eliberez cât mai mult, să adăpostesc cât mai puțin întuneric. Îmi doresc curajul de a fi cine sunt în viața mea secretă.

Norul

Am inima strânsă. Norul ăsta stupid a blocat tot traficul aerian. Mi-e teamă pentru Adi, nu știu când se va întoarce. Armenia e practic la capătul lumii - acum așa pare - și n-are practic nicio resursă: hotelul de 4 stele e de 2, mâncarea proastă iar accesul la internet un miracol și un lux.

Iubitul meu nu se poate întoarce acasă, iar eu nu pot face absolut nimic cu privire la asta.

Prima mea Milonga

La Scena. Multă lume, multă agitație, o aniversare, prăjituri, pantofi frumoși, cunoștințe noi... și tango. Am încă atât de multe de învățat, că obosesc numai gândindu-mă. Nu prea-mi iese ocho spate. De fapt, mi-e cam neclar dacă îmi iese ceva altogether, cu excepția fundului, care e prea scos în afară.

Nu-i nimic, e bine și așa. Mă furnică picioarele, dar e bine - mâine o luăm de la capăt.