Nu întotdeauna spunem ce avem pe suflet - nu întodeauna avem îndrăzneala, nu întotdeauna știm cum să o facem, sau, cel mai periculos, nu întotdeauna vrem. Cred că toți purtăm, încuiate pe undeva, secrete bine păstrate. Ținem secrete față de alții - părinți, prieteni, iubiți, colegi - dar și față de noi înșine.
Secretele sufletului macină, și într-o zi te poți trezi că nu mai ai pe ce construi pentru că totul s-a ros, a putrezit, sau pur și simplu e prea târziu să mai faci ceva pentru că s-a pierdut momentumul în care te puteai elibera, sau pentru că esența a ceea ce ai fost cu adevărat a dispărut, lăsând locul măștii care ai fost prea mult timp.
Din când în când ușile sufletului se deschid și lasă lumina să pătrundă. Sau măcar să se întrevadă. Uneori, secretele tale te fac să te simți mai vulnerabil, mai fragil. Să-ți fie teamă să le lași în mâinile orișicui. Nu pot decât să admir neînfricarea celor care descuie lacăte înăuntru, care se descoperă lumii în esența lor. Nu pot decât să-mi doresc să mă dezvelesc cât mai mult, să eliberez cât mai mult, să adăpostesc cât mai puțin întuneric. Îmi doresc curajul de a fi cine sunt în viața mea secretă.
No comments:
Post a Comment