Nu știu alții cum sunt, dar eu una urăsc să fiu mințită. Mereu am spus-o: pot să suport orice adevăr, oricât, pot să trec prin multe alături de cei pe care îi iubesc, dar nu mă mințiți. Nu mă înșelați, nu mă luați „de bună.” Nu sunt, decât dacă vreau eu.
Am o intuiție teribilă atunci când vine vorba de descoperit minciuni - nu știu dacă e un defect sau o calitate, întrucât întotdeauna - paradoxal! - descoperirea adevărului aduce suferință. Câteodată mi-aș dori să nu fiu atât de perspicace, alteori ignor anumite semne cu bună știință. Însă sufletul meu știe, eu știu și de mine nu mă pot ascunde niciunde.
Odată descoperită minciuna, rămâne întrebarea - ce faci tu, singur în adevăr? Ce să faci tu, cu inima ta și cu adevărul, unde să mai fugi de el? Cât să mai fugi? De ce sunt relațiile umane așa complicate? Urăsc când minciuna și adevărul ne arată cât de singuri suntem de fapt în realitate. Câtă iluzie se ascunde în realitatea noastră.
Unii oameni trăiesc în minciună, ca într-un viciu. Și ne transformă pe noi, cei ce inhalăm aerul lor, în vicioși pasivi. Dar eu azi spun nu. Eu am început să învăț să spun NU.
No comments:
Post a Comment