Thursday, June 10, 2010
Schimbare de planuri
Nu știu dacă să scot o limbă universului sau să zic mersi; cert este că s-a modificat modificarea și nu mai plec mâine. Am multe de rezolvat aici, și importante - astfel încât nu pot decât să dau din umeri și să spun, pe românește: „Deh. Tot răul spre bine.” Deși binele în caniculă e greu de distins.
Wednesday, June 9, 2010
Ausencia
De vineri plec. Mă duc cu lumea și pământul, nu mă mai prinde nimeni și nimic din urmă. Mă mărit cu marea, 10 zile. Fără internet, fără cunoscuți, fără zâmbete sociale, fără telefon. Închid tot și plec, iau o pauză de la viața mea și gata.
So don't call me. I'll call you.
So don't call me. I'll call you.
Monday, June 7, 2010
Lăsați viața să vină la mine!
De ceva timp am renunțat să mai încerc să controlez ceva în viața mea. Pentru că pur și simplu nu se poate, și există pericolul ca ea să treacă pe lângă mine, netrăită. Așa că m-am hotărât să o las să vină la mine singură, cu bune și rele, să o întâmpin ca pe un oaspete drag, să-i pun merinde pe masă și să stăm de vorbă, noi două, neîntrerupte.
Fostul meu șef îmi spunea într-una: „Măi Andreea, viața e simplă. Noi o complicăm.” Nu l-am ascultat niciodată suficient, poate pentru că îl consideram prea în vârstă, prea trecut. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să am grijă să nu pierd timpul cu prostii. Dar nu-i târziu nici acum, în vara lui 2010.
De când am lăsat viața să vină la mine, ea a început să fie jucăușă și surprinzătoare. Unele uși mi se închid cu zgomot și haos în nas, altele se deschid, nebănuite, luminoase. Uneori stau și privesc de la geam în zare și văd furtună, alteori văd apusuri incredibile. Unii oameni pleacă, alții vin, ca în filmele cu coloană sonoră și fastforward, personajul principal rămânând nemișcat în timp ce florile îmbobocesc și mor, ploile se scurg pe geam și iubirile se trec. O mulțime de emoții într-o milisecundă, nimic veșnic.
Dacă aș putea înțelege mai bine scopul, dacă m-aș putea situa cumva mai aproape de adevăr!
E bine că e vară, vacanța e aproape, și mă perpelesc la gândul nisipului cald, al brizei mării. Nu mai e mult, nu... O sa pun o melodie, dar nu e tristă, și nu e de dor, nu așa aș vrea s-o ascultați. E o melodie de așteptare calmă, serenă, eternă... atâta tot. Nu mai e loc nici de tristețe, nici de regrete, ci doar de o așteptare nesfârșită. Everything's allright.
Fostul meu șef îmi spunea într-una: „Măi Andreea, viața e simplă. Noi o complicăm.” Nu l-am ascultat niciodată suficient, poate pentru că îl consideram prea în vârstă, prea trecut. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să am grijă să nu pierd timpul cu prostii. Dar nu-i târziu nici acum, în vara lui 2010.
De când am lăsat viața să vină la mine, ea a început să fie jucăușă și surprinzătoare. Unele uși mi se închid cu zgomot și haos în nas, altele se deschid, nebănuite, luminoase. Uneori stau și privesc de la geam în zare și văd furtună, alteori văd apusuri incredibile. Unii oameni pleacă, alții vin, ca în filmele cu coloană sonoră și fastforward, personajul principal rămânând nemișcat în timp ce florile îmbobocesc și mor, ploile se scurg pe geam și iubirile se trec. O mulțime de emoții într-o milisecundă, nimic veșnic.
Dacă aș putea înțelege mai bine scopul, dacă m-aș putea situa cumva mai aproape de adevăr!
E bine că e vară, vacanța e aproape, și mă perpelesc la gândul nisipului cald, al brizei mării. Nu mai e mult, nu... O sa pun o melodie, dar nu e tristă, și nu e de dor, nu așa aș vrea s-o ascultați. E o melodie de așteptare calmă, serenă, eternă... atâta tot. Nu mai e loc nici de tristețe, nici de regrete, ci doar de o așteptare nesfârșită. Everything's allright.
Sunday, June 6, 2010
I need to walk on water
Toate lucrurile s-ar simplifica astfel. Aș putea traversa Oceanul pe jos, printre pești și balene cu ochi mari, cu valurile la picioare. Aș putea merge în milocul lacului Tei, spre seară, când soarele apune și apa strălucește în mii de sclipiri alunecoase. Aș putea pleca departe, neștiută, neîntrebată, negăsită. Doar eu și întrebările mele, deși sunt convinsă că după mult, mult soare s-ar duce și ele.
Vine vara, iar vara e anotimpul când e foarte util să știi să mergi pe apă. Se apropie marea de mine, cu mirosul ei de scoici și nisip, cu pielea fierbinte noaptea.
Dar Doamne, dacă nu vrei să mă lași să pot merge pe apă, vrei să mă înveți măcar să zbor?
Vine vara, iar vara e anotimpul când e foarte util să știi să mergi pe apă. Se apropie marea de mine, cu mirosul ei de scoici și nisip, cu pielea fierbinte noaptea.
Dar Doamne, dacă nu vrei să mă lași să pot merge pe apă, vrei să mă înveți măcar să zbor?
Friday, June 4, 2010
Cum se spune corect "Te iubesc!"
De Tudor Octavian
"Problema cu "Te iubesc" nu e cum se pronunta si nici cand trebuie spus, ci doar ce inseamna. Fiindca una inseamna "Te iubesc!" la saisprezece ani, cand tinerii iubesc iubirea, si alta la patruzeci, cand dragostea te cauta in disperare, dar ori nu esti la locul si la timpul potrivit, ori esti prea ocupat ca sa observi ce pierzi si ce castigi cu adevarat. Intrebati un numar mare de persoane cum trebuie zis din suflet "Te iubesc!" si veti vedea ca nimeni nu s-a gandit consecvent la asta. La doi ani, silabisesti cuvintele, urmarind buzele mamei; la zece ani, ai toate sintamintele definite, nu si cuvinte pentru ele; la douazeci, esti prea timorat de ce cred ceilalti despre tine, ca sa indraznesti a fi sincer; la treizeci de ani, ai invatat costurile foarte mari ale sinceritatii si incepi sa realizezi tot ce ai ratat pana la douazeci si cinci de ani. Nu-i bine sa spui tot timpul "Te iubesc", fiindca pierzi sensul adresarii. Nici prea rar, deoarece stangacia e mai suparatoare ca obraznicia. Dar cat de des trebuie rostite cele doua vorbe, ca sa poata fi patrunse si pretuite, nu stie nimeni. De obicei, le spunem ori prea rar, ori obositor de des. Multi oameni se simt datori sa aiba opinii despre intaiul "Te iubesc". Poate pentru ca nu si-l aduc aminte, poate pentru ca n-a fost deloc ce asteptau sa fie. In schimb, de ultimul nu pomeneste nimeni. Sau de cel ce nu-i permis pe vecie sa fie rostit. Un actor, care juca intr-o piesa de Shakespeare, asculta cum partenera ii spunea: "Tu nu ma iubesti cat te iubesc eu!". Actorul ii daduse replica actritei de zeci de ori, raspunzand, conform textului: "Te inseli. Te iubesc mai mult decat iti imaginezi.". Pentru prima oara insa avu senzatia ca participa la o mistificare. Ceva s-a revoltat in el si, in loc sa rosteasca fraza din piesa, a zis, incurcandu-si colega de scena: "Aiurea! De unde stii ? Cum masori ?".
Cum trebuie sa spui "Te iubesc" la cincizeci de ani, ca sa nu fii caraghios ? La ce varsta poti fi sigur ca esti caraghios zicand cuiva "Te iubesc" ? Ce alte lucruri spun la fel de bine sau chiar mai bine acelasi lucru ? O multime de nedumeriri si nici un raspuns care sa dureze o viata."
"Problema cu "Te iubesc" nu e cum se pronunta si nici cand trebuie spus, ci doar ce inseamna. Fiindca una inseamna "Te iubesc!" la saisprezece ani, cand tinerii iubesc iubirea, si alta la patruzeci, cand dragostea te cauta in disperare, dar ori nu esti la locul si la timpul potrivit, ori esti prea ocupat ca sa observi ce pierzi si ce castigi cu adevarat. Intrebati un numar mare de persoane cum trebuie zis din suflet "Te iubesc!" si veti vedea ca nimeni nu s-a gandit consecvent la asta. La doi ani, silabisesti cuvintele, urmarind buzele mamei; la zece ani, ai toate sintamintele definite, nu si cuvinte pentru ele; la douazeci, esti prea timorat de ce cred ceilalti despre tine, ca sa indraznesti a fi sincer; la treizeci de ani, ai invatat costurile foarte mari ale sinceritatii si incepi sa realizezi tot ce ai ratat pana la douazeci si cinci de ani. Nu-i bine sa spui tot timpul "Te iubesc", fiindca pierzi sensul adresarii. Nici prea rar, deoarece stangacia e mai suparatoare ca obraznicia. Dar cat de des trebuie rostite cele doua vorbe, ca sa poata fi patrunse si pretuite, nu stie nimeni. De obicei, le spunem ori prea rar, ori obositor de des. Multi oameni se simt datori sa aiba opinii despre intaiul "Te iubesc". Poate pentru ca nu si-l aduc aminte, poate pentru ca n-a fost deloc ce asteptau sa fie. In schimb, de ultimul nu pomeneste nimeni. Sau de cel ce nu-i permis pe vecie sa fie rostit. Un actor, care juca intr-o piesa de Shakespeare, asculta cum partenera ii spunea: "Tu nu ma iubesti cat te iubesc eu!". Actorul ii daduse replica actritei de zeci de ori, raspunzand, conform textului: "Te inseli. Te iubesc mai mult decat iti imaginezi.". Pentru prima oara insa avu senzatia ca participa la o mistificare. Ceva s-a revoltat in el si, in loc sa rosteasca fraza din piesa, a zis, incurcandu-si colega de scena: "Aiurea! De unde stii ? Cum masori ?".
Cum trebuie sa spui "Te iubesc" la cincizeci de ani, ca sa nu fii caraghios ? La ce varsta poti fi sigur ca esti caraghios zicand cuiva "Te iubesc" ? Ce alte lucruri spun la fel de bine sau chiar mai bine acelasi lucru ? O multime de nedumeriri si nici un raspuns care sa dureze o viata."
Oh, the peace...
Oraşele de provincie au o pace aparte, un non-zgomot specific, o linişte atotcuprinzătoare. Când sunt zile cu soare şi vântul abia adie în Râmnic, atunci începi să înţelegi ce înseamnă răbdarea. Aici am timp să văd copaci şi frunze, flori în grădini, să văd oameni, să le râd, să trecem unii pe lângă alţii negrăbiţi, neîncrâncenaţi, lasând căutarea de-o parte.
Sunt spaţii deschise în oraşul meu, alei îngrijite, băncuţe ascunse pe sub sălcii, prin luminişuri. Sunt blocuri mici, sunt multe case, suntem mai aproape de pământ. Timpul trece alene şi toate-s la locul lor. E atât de bine aici, e încă atât de bine...
Astăzi am trecut razant pe lângă fragmente ale copilăriei mele - şcolile unde am învăţat, locurile de joacă, blocurile prietenilor, cartierul meu - maidanul cu dragoste. E puţin ştirbit paradisul ăsta - casa care se construieşte abuziv în faţa geamului meu îmi aduce aminte de lumea în care trăim de fapt. În curând de la fereastra mea nu se va mai vedea nici Oltul domol, nici islazul, nici dealurile, nici cerul.
Cuprind lacom cu ochii totul, să mai ţin un minut, o secundă, veşnicia în loc.
Sunt spaţii deschise în oraşul meu, alei îngrijite, băncuţe ascunse pe sub sălcii, prin luminişuri. Sunt blocuri mici, sunt multe case, suntem mai aproape de pământ. Timpul trece alene şi toate-s la locul lor. E atât de bine aici, e încă atât de bine...
Astăzi am trecut razant pe lângă fragmente ale copilăriei mele - şcolile unde am învăţat, locurile de joacă, blocurile prietenilor, cartierul meu - maidanul cu dragoste. E puţin ştirbit paradisul ăsta - casa care se construieşte abuziv în faţa geamului meu îmi aduce aminte de lumea în care trăim de fapt. În curând de la fereastra mea nu se va mai vedea nici Oltul domol, nici islazul, nici dealurile, nici cerul.
Cuprind lacom cu ochii totul, să mai ţin un minut, o secundă, veşnicia în loc.
Subscribe to:
Posts (Atom)