Oraşele de provincie au o pace aparte, un non-zgomot specific, o linişte atotcuprinzătoare. Când sunt zile cu soare şi vântul abia adie în Râmnic, atunci începi să înţelegi ce înseamnă răbdarea. Aici am timp să văd copaci şi frunze, flori în grădini, să văd oameni, să le râd, să trecem unii pe lângă alţii negrăbiţi, neîncrâncenaţi, lasând căutarea de-o parte.
Sunt spaţii deschise în oraşul meu, alei îngrijite, băncuţe ascunse pe sub sălcii, prin luminişuri. Sunt blocuri mici, sunt multe case, suntem mai aproape de pământ. Timpul trece alene şi toate-s la locul lor. E atât de bine aici, e încă atât de bine...
Astăzi am trecut razant pe lângă fragmente ale copilăriei mele - şcolile unde am învăţat, locurile de joacă, blocurile prietenilor, cartierul meu - maidanul cu dragoste. E puţin ştirbit paradisul ăsta - casa care se construieşte abuziv în faţa geamului meu îmi aduce aminte de lumea în care trăim de fapt. În curând de la fereastra mea nu se va mai vedea nici Oltul domol, nici islazul, nici dealurile, nici cerul.
Cuprind lacom cu ochii totul, să mai ţin un minut, o secundă, veşnicia în loc.
No comments:
Post a Comment