De ceva timp am renunțat să mai încerc să controlez ceva în viața mea. Pentru că pur și simplu nu se poate, și există pericolul ca ea să treacă pe lângă mine, netrăită. Așa că m-am hotărât să o las să vină la mine singură, cu bune și rele, să o întâmpin ca pe un oaspete drag, să-i pun merinde pe masă și să stăm de vorbă, noi două, neîntrerupte.
Fostul meu șef îmi spunea într-una: „Măi Andreea, viața e simplă. Noi o complicăm.” Nu l-am ascultat niciodată suficient, poate pentru că îl consideram prea în vârstă, prea trecut. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să am grijă să nu pierd timpul cu prostii. Dar nu-i târziu nici acum, în vara lui 2010.
De când am lăsat viața să vină la mine, ea a început să fie jucăușă și surprinzătoare. Unele uși mi se închid cu zgomot și haos în nas, altele se deschid, nebănuite, luminoase. Uneori stau și privesc de la geam în zare și văd furtună, alteori văd apusuri incredibile. Unii oameni pleacă, alții vin, ca în filmele cu coloană sonoră și fastforward, personajul principal rămânând nemișcat în timp ce florile îmbobocesc și mor, ploile se scurg pe geam și iubirile se trec. O mulțime de emoții într-o milisecundă, nimic veșnic.
Dacă aș putea înțelege mai bine scopul, dacă m-aș putea situa cumva mai aproape de adevăr!
E bine că e vară, vacanța e aproape, și mă perpelesc la gândul nisipului cald, al brizei mării. Nu mai e mult, nu... O sa pun o melodie, dar nu e tristă, și nu e de dor, nu așa aș vrea s-o ascultați. E o melodie de așteptare calmă, serenă, eternă... atâta tot. Nu mai e loc nici de tristețe, nici de regrete, ci doar de o așteptare nesfârșită. Everything's allright.
Pe scena destinului meu eu sunt primul actor si poate singurul. Ceilalti sunt doar niste comedianti care isi joaca rolul in culise. Cateodata intra pe scena sub forma de umbre, mereu altii, insa identici. Cine vrea sa ne fie cu adevarat prieten sa-si lase umbra in culise si sa intre pe scena cu sufletul!
ReplyDelete