Balul Bobocilor

Ieri am fost într-un minunat orășel de provincie, pentru a asista la un și mai minunat spectacol de culoare și măreție: Balul Bobocilor. Ne-am înghesuit cu to(n)ții nerăbdători într-o sală de sindicate înghețată, așteptând cu sufletul la gură desfășurarea de forțe.
A fost atroce. După destul de mult timp petrecut prin capitale sau orașe mari, uitasem ce înseamnă kitchul. Sunt prea amețită de manele ca să îmi mai pot aduna gândurile acum, dar poate voi reveni cu o descriere mai amplă. Sau poate fac un bine lumii și .. nu?
Au fost totuși două lucruri pozitive - am văzut o bluză genială împrumutată de una din concurente de la o mătușă „care merge prin țări străine” și Inna - Fly like a woman, la maxim.

Săptămâna lenii

Aștept săptămâna lenii. Până de curând, săptămânile lenii nu au fost pentru mine un eveniment, ba chiar erau mai dese decât mi-aș fi dorit. Însă acum aștept cu nerăbdare o săptămână a lenii, în care sa mă uit inertă la televizor, amețită puțin de aburii ceaiului de tei în camera mea friguroasă. O săptămâna a lenii, un spectacol al lipsei de interes, o exprimare cuvioasă a nevoii de a nu face nimic!

Nu vreau să mă văd cu prietenii, nu vreau sa îmi mai contabilizez zilele de la ultima mea întâlnire cu simpatica X sau amabilul Y, nu vreau sa mă duc la sală fiindcă „tot mie o să-mi prindă bine” și, mai ales, nu am chef s-o sun pe maică-mea să vorbim despre aceleași nimicuri! Da, mi-am spălat rufele, mi-am gătit o super ciorbă și nu, încă nu mi-a intrat salariul! Does that make your day??

Vreau sa văd tot sezonul 4 din Prison Break lângă o găleată cu ciocolată, cipsuri și floricele, vreau sa nu deschid la ușă, să nu răspund la telefon, să nu mă duc la servici, să nu-mi gătesc, pf, de fapt, n-am chef nici să ma spăl. N-am chef să mă gândesc la colegii mei pe care i-am „părăsit” pe baricade, n-am chef să mă întreb dacă și-au făcut treaba sau dacă stau și freacă menta la o țigară. N-am chef să analizez dimensiunea futaiului care mă așteaptă once I get back to work.

I want my Sunday to be MY Sunday. MY SUN DAY. So just F*%#^%$ OFF!

Sleep anxiety

Sunt nopți în care pur și simplu nu mă pot duce la culcare. E ca și cum dacă m-aș pune în pat și m-aș abandona somnului aș pierde ceva esențial, e ca și cum timpul s-ar scurge iremediabil și m-aș trezi apoi într-o altă dimensiune în care eul meu firesc ar fi anulat. O prietenă mi-a povestit că și bebelușul ei de 1 an are aceeași problemă - cică i se zice „sleep anxiety” și e o reticență pe care micuții o au în a părăsi realitatea, siguranța care îi înconjoară în brațele părinților, lângă jucăriile lor, etc...
Question is: do I suffer from sleep anxiety? Nu mă pot oare separa de teama unui copil mic și neajutorat? Ce mă ține departe de patul meu, ce monștri mă sperie într-atâta încât să mă privez singură de somn, conștientă fiind că mâine mă voi trezi la șase dimineața, deci în mai puțin de 5 ore??
Să fie conștiența că momentul prezent e singurul pe care îl mai am, și nu vreau să-l dau, nu vreau să-l pierd? Să fie gândurile, miile de gânduri, griji și spaime care mă cuprind atunci când totul în jurul meu tace? Să fie teama de a mă înfrunta, fără ascunzișuri, fără ca tertipurile subconștientului să mă mai poată salva?
Nici măcar iPodul meu roz nu mă mai poate salva astă seară. Eforturile mele de a mă obosi până la extrem n-au funcționat nici azi. Poate mâine. Poate mâine..

With a little help from my friends

Îmi place tare mult când prietenii împart lucruri. Sentimente, conversații, experiențe, cântece. Îmi place foarte mult când prietenii mei îmi trimit .. stuff. Când aflu de la ei despre viață, când între versurile unei melodii le întrevăd sufletul sau poate doar o stare. Când cu un gest citesc mai mult despre ei, și mă îmbogățesc și pe mine. Prietenii ar trebui să împartă lucruri. Planuri de case, poze cu copii, cu apusuri de soare, kituri de instalare, linkuri pe YouTube. Prietenii ar trebui să viseze împreună.
Simt că pot face totul, cu prietenii mei.

Împart și eu cu lumea ce a împărțit azi Hen cu mine.

In the mood for love

E luna plină azi. I'm in the mood for love. Luna asta care ne face mai sentimentali, mai sensibili, mai conștienți de inconștient, de subconștient..

Îmi vine sa dansez, quizas, quizas, quisaz... Astă seară dansez cu iubitul meu imaginar, cu acel bărbat perfect. Bărbatul care știe să mă conducă, să mă facă sa-l las să mă conducă, cu atâta ușurință, dansăm, eu și iubitul meu imaginar.. Dansăm fără timp, în afara lui, în ciuda lui. Dansăm tăcuți, conștienți, îndumnezeiți. Dansăm cu dor, pierduți unul într-altul, amestecați, plânși.. Dansăm un dans infinit, eu si iubitul meu imaginar.

Yes Boss

I'm on the mike/ I'll try to give you what you like...

Please........

Please........

Cateodata Hess chiar e More.

Je fais de toi mon essentiel..

Je sais ton amour
Je sais l'eau versée sur mon corps
Sentir son cou jour après jour
J'ai remonté les tourments pour m'approcher encore
J'ai ton désir ancré sur le mien
J'ai ton désir ancré à mes chevilles
Viens, rien ne nous retient à rien
Tout ne tient qu'a nous

Je fais de toi mon essentiel
Tu me fais naître parmi les hommes
Je fais de toi mon essentiel
Celle que j'aimerais plus que personne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne

Tu sais mon amour
Tu sais les mots sous mes silences
Ceux qu'ils avouent, couvrent et découvrent
J'ai à t'offrir des croyances
Pour conjurer l'absence
J'ai l'avenir gravé dans ta main
J'ai l'avenir tracé comme tu l'écris
Tiens, rien ne nous emmènes plus loin
Qu'un geste qui revient

Je fais de toi mon essentiel
Tu me fais naître parmi les hommes
Je fais de toi mon essentiel
Celle que j'aimerais plus que personne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne
Si tu veux qu'on s'apprenne...

Je ferai de toi mon essentiel
Mon essentiel
Si tu veux qu'on s'apprenne
Qu'on s'appartienne

Trăim din cuvinte, din emoții.. din promisiunile tăcute pe care ni le fac ochii altora, pe care le intuim, ni le imaginăm, le încălzim în noi până nu mai știm care e realitatea... ce dulce iluzie, ce dulci iluzii ne construim..
Fie și așa, e bine, e atât de bine........

Feeling Good

Am cel puțin un cititor. Am aflat că cel puțin o persoană îmi citește blogul. Uau. Asta mi-a dat un sentiment de responsabilitate, și iată-mă din nou în fața juriului meu virtual.

Astă seară scriu fără motiv. Scriu pentru că am învățat să fac cross-body la salsa, și cu semi-piruetă și fără, că am băut un ceai bun la Chocolat, pe Stavropoleos, că am ajuns la 58 kg and life just couldn't get any better...

Pe bune, mi-am dat seama că suntem în întregime responsabili de propria mizerie sau, din contră, de propria fericire. Trebuie doar să ieșim din carapacea rutinei care ne prinde, să spunem un NU hotărât (sic!) mâinii care ne gâtuie și ne împinge în tiparele sociale prestabilite - servici, casă, mașină, card, cumpărături, nevastă urâtă și proastă - și să ne apucăm de mișcare anaerobă. Ce-mi place mie de Tudor Chirilă, deh, tot geamăn ca și mine..

We're gonna rock down to/ Victoria Avenue/ And then we'll take it higher..

Mda, I'm feeling good. GOOD.

The end is near

Cad bursele. Se cauta particulele lui Dumnezeu intr-un laborator din Elvetia. Incep sa cred ca suntem intr-adevar la sfarsitul lui Kali Yuga.

There are the good days, and then there are the shitty days..

Yes, MY FRIENDS, there are some days which are good from the start, without you having to do squat, and there are those days in which you try so hard that nothing good comes out of it. What can you do in one such shitty day? Positive thinking (it will all get better, sun comes after rain, yada yada), raging expression of anger or simply... eat junk food?

Stop, grab a Snickers, just do it!

Bucharest, the underdog

I live in downtown Bucharest. Straight in the heart of it, Calea Victoriei 1. Am Lipscaniul aproape, Cișmigiul, Unirii, Eroilor, Universitatea, you name it.

Astăzi m-am aventurat în partea mai puțin cunoscută a Bucureștiului. O parte care mi-a fost familiară în trecut, pe vremea când îmi petreceam verile making an honest buck by working my ass off. The redneck part.

Rahova. Infamele linii 117 și 32. Linia de autobuz 117 nu este una obișnuită, cum mă îndoiesc că vă așteptați. Progresul, modernizarea și retehnologizarea nu au atins mașinile care fac cursa asta, decât sub aspectul introducerii aparatelor de carduri electronice - deh, e musai, că altfel nu se pot da amenzi, sau, cum sunt numite mai nou, „suprataxe.” În rest, mirosul de împuțit, de metal încins și îmbibat de mâini nespălate m-a izbit încă de la intrare. Lângă mine, miss congeniality încearcă șă își composteze biletul - ei îi ies trei găuri, mie una; mă întreb încurcată ce aș putea explica în cazul unui eventual control, apoi hotărăsc să îi dau în judecată pe toți. Din fericire, nu e cazul. Făcând abstracție de jeg, autobuzul pare aproape normal. În timp ce ne afundăm spre inima Ferentariului cartierul își schimbă culoarea și populația. Mă dau jos la întâmplare într-o stație greșită și instinctul mă gâtuie: un val de agresivitate mă izbește de la spate, din lateral, de peste tot. Nimic fizic, ci doar o comunitate străină, o lume schimbată, un alt București, Bucureștiul the underdog. Oamenii, mulții, cu alte priviri, alte haine, alt comportament, altă vorbă. M-am speriat, și mi-a fost rușine că m-am speriat. Mi-a fost rușine de mine, mi-a fost rușine de ce-am gândit, și mi-am cerut scuze pentru nedreptatea socială, pentru discrepanțele dintre clase, pentru frica pe care neînțelegerea și lipsa de acceptare mi-o generau visceral. Pentru propria și umilitoarea, afurisita mea neintegrare. Halal activist pentru drepturile omului. Am răsuflat ușurată când am ajuns la destinație și nu am mai fost nevoită să las realitatea să-mi zgârie retina.

La întoarcere, pe linia de tramvai 32, mă fac că nu aud acordeonul: „Barca pe valuri pluteşte uşor Dar cine îngînă un cîntec de dor”.... Micul Paris îmi răsună în creieri, și cât timp acordeonistul nu se postează lângă mine mă las să cred că sunt într-un film cu coloană sonoră. Pe scaunul din fața mea, un copil cu haine terfelite mă privește fix și provocator și bate nevrotic darabana pe plasticul peretelui; mă alesese, din mulțimea răspândită în tot tramvaiul, să-i fiu privire în privire. Se uită la mine pătrunzător și psihotic, iar mie mi se face din nou frică, de data asta de un copil care nu pare să aibă mai mult de 10 ani. Apoi îmi pune o manea la telefon, pe speaker, și se smulge de lângă mine odată cu mirajul pelerinului acordeonist. Mă dau jos năucită.

La Unirii, zeița de pe coperta Vogue râde cu un șirag de dinți impecabili iar generația emo mă privește gri dintr-un colț, plictisită de prea mult bine, venit prea ușor. Am un gust de fier în gură și alerg grăbită spre casă.

Reduceri. Sales. Saldi. Rebajas. Akcio, Saldos.

Suntem în epoca reducerilor. Ne mănâncă mâinile, portofelele, cărțile de credit pe toți. E perioada în care acumulăm o grămadă de lucruri de care nu avem nevoie (și iată cum mă întorc din nou spre ceea ce scriam într-un articol precedent) just for the sake of it. Sunt reduceri, deci cumpărăm. Ideea câștigului, a speculei, a șmecherelii ne scoate banii din buzunar mai rapid decât fiscul. Facem „afaceri.” Chilipiruri.

M-am întors de curând din Portugalia, unde ideea de reducere are o cu totul altă dimensiune decât în România. Am spus-o mereu, despre majoritatea țărilor din străinătate, și mi se confirmă din nou: reducerea se substanțiază, se justifică, EXISTĂ, doamnelor și domnilor! Nu cred că o să reușesc să îmi explic vreodată cum între prețurile aceluiași produs, în același magazin, dar în țări diferite (Românica pe de o parte, orice altă țară pe de alta) există diferențe substanțiale de preț, atât în perioada normală, cât și în cea a reducerilor. Nu înțeleg, pentru a mia oară nu înțeleg, ce se întâmplă cu poporul ăsta care dă, dă încontinuu, oricât i s-ar cere, prostește. Dă bani mulți pe lucruri de nimic, dă chirii mari pe apartamente infecte, dă prețuri și mai mari la cumpărarea acelorași maghernițe, oh, and don't even get me started on the delightful segment of the nouveau riches and their spending habits! Presupun că fiecare țară și-i are, nu-mi place însă să-i văd pervertind noul val de oameni tineri care cresc cu exemplul lor sub nas.

Ieri în autobuz, un puști de vreo 7 ani îmbrăcat frumos de mâna unei mame atente, cu brațele încrucișate a om mare, remarca, mimând sictireala: „Mhm... bun motor. Mi se pare că e Honda, mda..” L-a trădat doar privirea de copil nevinovat.

Antes tempestas

Camera mea miroase un pic a vânt și a praf și a furtună.. Un miros încins, amestecat cu kepab și musculițe. Toată lumea se grăbește pe stradă. Spre ce?

The Holiday Monologue

Am găsit textul ăsta făcând curat în cutia mea de mail. Kate Winslet e minunată recitându-l:

"I've found almost everything ever written about love to be true. Shakespeare said "Journeys end in lovers meeting." What an extraordinary thought. Personally, I have not experienced anything remotely close to that, but I am more than willing to believe Shakespeare had. I suppose I think about love more than anyone really should. I am constantly amazed by its sheer power to alter and define our lives. It was Shakespeare who also said "love is blind". Now that is something I know to be true. For some quite inexplicably, love fades; for others love is simply lost. But then of course love can also be found, even if just for the night. And then, there's another kind of love: the cruelest kind. The one that almost kills its victims. Its called unrequited love. Of that I am an expert. Most love stories are about people who fall in love with each other. But what about the rest of us? What about our stories, those of us who fall in love alone? We are the victims of the one sided affair. We are the cursed of the loved ones. We are the unloved ones, the walking wounded. The handicapped without the advantage of a great parking space! Yes, you are looking at one such individual. And I have willingly loved that man for over three miserable years! The absolute worst years of my life! The worst Christmas', the worst Birthday's, New Years Eve's brought in by tears and Valium. These years that I have been in love have been the darkest days of my life. All because I've been cursed by being in love with a man who does not and will not love me back. Oh god, just the sight of him! Heart pounding! Throat thickening! Absolutely can't swallow! All the usual symptoms."

The Holiday (2006)

Things I own that I don't need

Astăzi, în timp ce mă cocoșam să îmi spăl cele cinci perechi de flipi-flopi, mi-am dat seama câte lucruri inutile posed. Cinci perechi de flipi-flopi - de ce aș avea nevoie de cinci (?!) perechi de flipi-flopi?? Câte din lucrurile care mă înconjoară îmi sunt cu adevărat necesare, și posesia câtor altora îmi dăunează? În Raja yoga, de pildă, această tendință de a acumula lucruri materiale este condamnată sub numele de APARIGRAHA sau non-acumularea, a cincea regulă a Yamei, adică acele lucruri ce NU trebuie făcute de aspirantul pe o cale spirituală.

Este oare viața mea supusă tiraniei lucrurilor? Mă uit în fiecare an în preajma sărbătorilor cum hipermarketurile sunt asaltate de puhoaie de bucureșteni înfometați, cum mallurile se revarsă de oameni în febra cumpărăturilor, cum ne îmbrâncim la case unii pe alții copleșiți de povara reducerilor, cum împingem mecanic coșuri în ritmul binecunoscut: tră-ias-că scla-vi-a!

O sa fac o listă cu lucruri inutile (DEX dixit: INUTÍL, -Ă, inutili, -e, adj. Care nu este folositor, care nu este util, care nu serveşte la nimic; nefolositor, neutil. ♦ (Adverbial) De prisos, zadarnic, fără folos, degeaba. – Din fr. inutile, lat. inutilis.) și o să încerc să îmi măsor dependența. Va fi trist.

Dimineți de vară

Îmi plac diminețile de vară în orașele mari. Îmi place devreme, când e lumină, dar nu e încă soare, când orașul începe să zumzăie și aerul e tare, promițător. Îmi place orașul dimineața, înainte să înceapă să păcătuiască.

I love Ikea

Ăsta e adevărul. I love Ikea. Deși mulți dintre prietenii mei o critică aspru și strâmbă din nas când aud de ea - că prețurile ar fi totuși prea mari în comparație cu cele din vest, că sunt produse de calitate slabă, etc. - eu totuși iubesc Ikea. Mi se pare genial conceptul de take-away furniture, îmi place designul modern, ușor și practic, culorile pe care până și cel mai mare nătâng reușeste să le asorteze, ideile ingenioase, varietatea. Ikea e ca mine, de asta îmi place atât de mult. Practică, rapidă și de efect.

Iubesc Ikea atât de mult încât astăzi, împreună cu prietena mea, am cumpărat cinci cărucioare de mobilă: două paturi de lemn masiv, un birou, trei noptiere, șezlong și taburet, lampadare, flori și o grămadă de alte mici nimicuri care ne fac viața mai frumoasă. În această societate consumeristă, eu astăzi am avut o putere de cumpărare nestăvilită. Nici măcar considerentele de mediu nu m-au putut opri. Astăzi am iubit Ikea din toți bojocii.

For your viewing pleasure, two of my favorite things on Earth: Ikea and Edward Norton.

Despre posesiune

Nu sunt genul de persoană care să citească nuvele cu pixul în mână, gata să își noteze frazele memorabile. Ba dimpotrivă, sunt genul care uită foarte ușor ce a citit, reușesc să uit cu o nonșalanță desăvârșită intriga a cărți întregi, rămânând doar cu noțiunea vagă că am citit romanul X sau Y. Cu toate astea, „Nuntă în cer” mi se pare o carte fantastică, memorabilă în întregime. Cred că dacă Eliade nu ar fi scris-o, aș fi făcut-o eu. Lumea ar fi trebuit să știe despre posesiune, întregire, regăsirea propriului sine în altul, surpinzător și neașteptat, despre formarea SupraOmului și despre fragilitatea acestei construcții pe pământ. Ce mi-a plăcut întotdeauna la Eliade a fost că în creația sa nuvelistică, după cum eronat consideră majoritatea, el nu a fost un autor de ficțiune. A creat doar nume.

„Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrățișare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respirația, mistuiți amândoi de o singură – însângerată și nesățioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am știut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În puținele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese și un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoașterile trupești de până atunci mi s-au părut un simplu și nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai și numai pentru mine. Am avut atunci revelația adevăratului înțeles al strigătului: a mea – al meu! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoașteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiții fizice și pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putință o regăsire desăvârșită în îmbrățișare, ca și cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelânu-ți altă experiență a lumii, îmbogățită cu alte, noi dimensiuni...

Îmi dau seama cât de turbure spun toate lucrurile acestea, deși am încercat să le limpezesc și să le adâncesc în carte. Am scris mai ales pentru a preciza sensul acesta, înfricoșător, al unirii. Pentru că revelația unirii desăvârșite asta e: te regăsești pe tine în clipa când te pierzi. Dar nu-ți regăsești experiența ta cotidiană, profilul tău spiritual, așa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simți ființă desăvârșită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanțe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoșteam mi se descoperea ca fiind al meu; că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunții, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu. Și totuși, cât de vagă formula aceasta: al meu, a mea!... De fapt, cunoașterea desăvârșită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva ce îmi aparținea, ci îmi revela propria mea ființă, făptura mea minunată, perfectă și liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic și viu – creștea din taina și cu trupul Ileanei.

Și cu toate acestea, cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ileanei, ca și când l-aș mai fi simțit, întreg, ca și cum aș mai fi fost conștient că-l strâng în brațe, înfometat. Dar simțurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume și linii, nu mai recepționau senzații și emoții, ci parcă toate se topiseră împreună într-o singură inimă de foc și, căzut din raptul acesta suprem, nu mai intuiam decât o prezență, din care nu mă puteam smulge... Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!... Simțeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică și liberă, născută din îmbrățișare, este, ea însăși, moartea noastră, și ea nu poate ființa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieșire din noi... De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru relații concrete. Dar am știut de atunci că niciun om n-ar mai putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă și eternă....”

Întreb și eu, din nou, ca Eliade: De ce n-avem curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legați într-un singur trup cosmic?

Despre ce rămâne

Mă întreb ce luăm cu noi, atunci când vom fi ninși și frumoși și aproape... Vom lua oare amintirea unei iubiri pierdute, regretul ei, vom lua zâmbetele ființelor dragi, vom fi oare gata? Suntem oare vreodată gata? Voi lua oare cu mine Calea Victoriei și zgomotele ei, Basilika Szent Istvan și mirosul străzii mele dimineața, soarele copt pe acoperișurile caselor de lângă Ill, crivățul înghețat din Piața Mare a Sibiului..? Unde s-a dus oare statuia din Piață, statuia amintirilor și sărutărilor mele? Ei bine, statuia aia încă mai este, vie, prezentă, impunătoare. Cu trepte de odihnit picioarele si sufletul, e încă acolo și eu o văd, o văd de fiecare dată. Statuia aia va pieri doar atunci când nimeni nu-și va mai aduce aminte de ea..

Cel mai minunat lucru pe care l-am văzut a fost o biserică ridicându-se. Și cu ea și eu, ani, împreună.

Cantec de dragoste

Moartea este atât de sigură de victoria ei încât ne dă avans o viață întreagă.

Mă aflu în a 9903-a zi de avans. Adică 855,619,200 secunde, 14,260,320 minute, 237,672 ore, 1414 saptamani de avans. Într-un București torid, am descoperit o chitară caldă, o gamă și o lume magică de sunete.

      G                  Cadd9         D
e|------3--------3-------------3-----------2---
B|------3--------3-------------3-----------3---
G|------0--------0-------------0-----------2---
D|------0--------0-------------2------0-0------
A|----------2-2-----------3-3------------------
E|-3-3-----------------------------------------
    ^    
    |

G       G     Cadd9           D
Iti amintesti demult cum ne uitam?
G             G         Cadd9       D
Cum timpul trece iar noi nu observam
G         G  Cadd9       G
Si cautam ceva ce nu gaseam
G          G      Cadd9    D
Iti amintesti? tot aici eram...

R:  Cine esti? Cine sunt?
Ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?

Cine sunt? cine esti?
Oare ma mai iubesti?
Cine e, cine nu?
Care eu, care tu?

Iti amintesti cuvinte si taceri?
Era demult sau poate era ieri...
Iti amintesti? Eram pe-acelasi drum
Era demult sau poate e acum...

Bine ati venit!

Bine ati venit pe blogul meu. Fiindca e la moda, fiindca in ziua de azi comunicarea nu se mai face atat de mult de la persoana la persoana cat de la server la server, iata si blogul meu, un blog despre viata mea, asternuta virtual.
Come away with me and enjoy the ride...