Dintotdeauna mi-a plăcut să merg la Mănăstirea dintr-un lemn de Paşte - verdeaţa de acolo, liniştea, pacea, soarele, serenitatea, căldura...
Ca de fiecare dată am poposit sus, pe banca din faţa bisericuţei, cu privirea dusă în zare către munţii înzăpeziţi şi stejarii seculari. Magnolii îmbobocite, multe flori şi o masă a tăcerii - iată decorul veşniciei. Nu pot să vă descriu vântul, nici trifoii (pe care a trebuit să-i culeg pentru Pufu, nu-i aşa?), nici apa fântânii, nici împietrirea raiului.
No comments:
Post a Comment