Când e aşa soare afară, şi aşa de mult mai, nu-mi vine să stau înăuntru. Nu-mi vine deloc să mă concentrez pe proiecte, să fiu productivă, să muncesc. Îmi vine să-mi iau raniţa şi să o întind, aiurea, pe câmpii, pe cărări, spre fântâni, să aud cucul şi să miros salcâmii.
Tare aş vrea să fug departe de oraş, călare pe bicicletă sau pe moto, şi să mă opresc într-un lan cu maci, să mănânc ceapă verde cu caş pe un ziar, şi să stau la soare cu mâinile sub cap, ochii închişi şi zâmbetul pe buze. Hai, ziceţi-mi că nu visaţi la asta...
Însă cum nu pot părăsi capitala încă, cum trebuie să fac act de prezenţă la servici, iată o alternativă drăguţă pentru fete (şi nu numai) în week end - Skirt Bike! Vom pedala graţios de la Piaţa Victoriei până la Muzeul Satului, cu vântul în plete şi fuste! Apoi, glorios, Noaptea Muzeelor! Iată totuşi că există alternative şi între zidurile oraşului..
Până atunci, visăm la week-end, soare şi un drum întins, liber la orizont.
Thursday, May 13, 2010
Tuesday, May 11, 2010
Cum să iubeşti un popor
Am învăţat portugheză pentru că mă îndrăgostisem de un portughez. Când am intrat pentru prima oară în camera lui, mi-a pus să ascult Tribalistas. Nu înţelegeam un cuvânt, dar am fost vrăjită din primul moment de acordurile din Velha Infancia. Voiam atât de tare să îl înţeleg pe el, să îl simt pe el, din străfunduri, să îi absorb esenţa, din toate neamurile, din toată negura timpurilor şi a generaţiilor care mi-l aduseseră. Îl regăseam în toate ritmurile, în toate melodiile, în toate cuvintele.
A fost uşor să învăţ portugheză după ce i-am descoperit pe Jobim, pe Gal Costa, Caetano Veloso, Os Delfins, Marisa Monte, Chico Buarque, Bebel Gilberto, Stan Getz, Astrud Gilberto. Îmi părea că îmi cântau pe acordurile sufletului meu, ca şi cum m-ar fi ştiut dintotdeauna, îmi vorbeau suav, mie, intim mie... Toată fiinţa mea era surexcitată de multul pe care îl primea. Am luat în iubirea mea, învălmăşit, cântece, poezii, speranţe, un popor întreg.
Apoi am cunoscut-o pe Anna, scumpa mea profesoară şi prietenă, cu imensa ei dulceaţă şi inocenţă dezarmantă. Am devenit Deinha şi Brazilia s-a deschis la picioarele mele, exotică, fierbinte, primitoare. Capoeira, carnaval, caipirinha, guarana, samba, sim! Mi-am dorit, nu o dată, să rămân acolo, să uit de Europa şi să mă las dusă în mrejele unei aventuri incitante, sălbatice, tribale, într-un Rio periculos şi periculos de frumos. Am suspinat nopţi în şir după Cidade Maravilhosa, cu Corcovado alinându-mi nopţile încinse de asfaltul Budapestei...
N-am iubit niciodată un brazilian, dar i-am lăsat să-mi arate, am simţit cu ei. Pao de Acucar, soare, mult soare pe Copacabana şi Ipanema, agua de coco, cluburi şi dans şi prostituate în Sao Paolo, havaianas, a garota da Ipanema, cerul larg şi căscat al Brasiliei, un maldăr de flori exotice în hotelul meu, căţărări noaptea pe clădirea Congresului Federal, un fluture imens pe umărul meu în avion, fructul pasiunii la restaurantul de la etajul 50, o mare de lumini noaptea în favelă, noi într-o maşină necunoscută, aiurea, pe colinele lui Corcovado, spre Cristo Redendor, samba, strălucire şi dans, nisip între degetele mele, costumul meu smuls de valurile oceanului, eu aruncată cu capul sub apă, apoi cu pielea încinsă, coaptă, zâmbete multe, junglă, alte căţărări, cădiri înalte, prea înalte, oraşe nesfârşite, plaje neverosimile, inspiră, opreşte-te. Încă o dată.
Aşa am ajuns eu să iubesc un popor. Ce minunată călătorie a fost.
A fost uşor să învăţ portugheză după ce i-am descoperit pe Jobim, pe Gal Costa, Caetano Veloso, Os Delfins, Marisa Monte, Chico Buarque, Bebel Gilberto, Stan Getz, Astrud Gilberto. Îmi părea că îmi cântau pe acordurile sufletului meu, ca şi cum m-ar fi ştiut dintotdeauna, îmi vorbeau suav, mie, intim mie... Toată fiinţa mea era surexcitată de multul pe care îl primea. Am luat în iubirea mea, învălmăşit, cântece, poezii, speranţe, un popor întreg.
Apoi am cunoscut-o pe Anna, scumpa mea profesoară şi prietenă, cu imensa ei dulceaţă şi inocenţă dezarmantă. Am devenit Deinha şi Brazilia s-a deschis la picioarele mele, exotică, fierbinte, primitoare. Capoeira, carnaval, caipirinha, guarana, samba, sim! Mi-am dorit, nu o dată, să rămân acolo, să uit de Europa şi să mă las dusă în mrejele unei aventuri incitante, sălbatice, tribale, într-un Rio periculos şi periculos de frumos. Am suspinat nopţi în şir după Cidade Maravilhosa, cu Corcovado alinându-mi nopţile încinse de asfaltul Budapestei...
N-am iubit niciodată un brazilian, dar i-am lăsat să-mi arate, am simţit cu ei. Pao de Acucar, soare, mult soare pe Copacabana şi Ipanema, agua de coco, cluburi şi dans şi prostituate în Sao Paolo, havaianas, a garota da Ipanema, cerul larg şi căscat al Brasiliei, un maldăr de flori exotice în hotelul meu, căţărări noaptea pe clădirea Congresului Federal, un fluture imens pe umărul meu în avion, fructul pasiunii la restaurantul de la etajul 50, o mare de lumini noaptea în favelă, noi într-o maşină necunoscută, aiurea, pe colinele lui Corcovado, spre Cristo Redendor, samba, strălucire şi dans, nisip între degetele mele, costumul meu smuls de valurile oceanului, eu aruncată cu capul sub apă, apoi cu pielea încinsă, coaptă, zâmbete multe, junglă, alte căţărări, cădiri înalte, prea înalte, oraşe nesfârşite, plaje neverosimile, inspiră, opreşte-te. Încă o dată.
Aşa am ajuns eu să iubesc un popor. Ce minunată călătorie a fost.
Sunday, May 9, 2010
Memoria afectivă
Îmi place gustul bananelor foarte verzi. Îmi aduce aminte de copilăria cu fructe exotice coapte în ziar, pe dulap. Cum nu aveam răbdare să le las să se coacă, evident că mai mereu mâncam bananele verzi.
Îmi place pâinea proaspătă cu unt și sare, dimineața, urăsc calmotusinul și gustul de albastru de metil. Nu mi-am păstrat multe din obiceiurile de demult, însă încă mă pierd în ochi albaștri.
Îmi place pâinea proaspătă cu unt și sare, dimineața, urăsc calmotusinul și gustul de albastru de metil. Nu mi-am păstrat multe din obiceiurile de demult, însă încă mă pierd în ochi albaștri.
Saturday, May 8, 2010
Stare de bine
Câteodată, în câte o sâmbătă, mă cuprinde o stare de bine pe care nu pot să o explic. De fapt, dacă stau bine să o analizez cu mintea, cu rațiunea omului social, nici măcar nu poate fi motivată, pentru că nu are justificări obiective. Starea mea de bine nici măcar n-are chef sau nevoie să mi se certe cu logica.
Sunt ușoară, din cap până în picioare, și în jurul meu miroase a bine. Mă port de parcă aș avea flori în casă și aș adulmeca pământul proaspăt de sub iarbă. Îmi apune soarele pe geamuri, rufele mi se usucă în balcon, fructele s-au așezat cuminți într-un bol de sticlă și numai ceasul mai ticăie în camera mea. Nimic nu mă mai grăbește, e o mare de nimic ușuratic în inima mea, e pură euforie.
Se sting umbrele pe pereți, dar eu rămân în bine, imobilă, solitară, împăcată. E vremea să ne odihnim.
Sunt ușoară, din cap până în picioare, și în jurul meu miroase a bine. Mă port de parcă aș avea flori în casă și aș adulmeca pământul proaspăt de sub iarbă. Îmi apune soarele pe geamuri, rufele mi se usucă în balcon, fructele s-au așezat cuminți într-un bol de sticlă și numai ceasul mai ticăie în camera mea. Nimic nu mă mai grăbește, e o mare de nimic ușuratic în inima mea, e pură euforie.
Se sting umbrele pe pereți, dar eu rămân în bine, imobilă, solitară, împăcată. E vremea să ne odihnim.
Friday, May 7, 2010
Tales of the unexpected
Astăzi, în timp ce alergam după autobuz, it hit me. Cam ca în videoclipul lui Dan Bălan. Mi-am reîncărcat abonamentul RATB pentru încă o lună, fără să ştiu. Fără să ştiu dacă vom mai apuca o zi de mâine, darămite o lună întreagă. Ieri Băsescu anunţa reduceri de salarii şi scumpiri de servicii în timp ce grecii se băteau în stradă. Cristian încă o plânge pe Monica, deşi ea nu mai este de mai bine de trei luni.
Într-o lume în care nimic nu e sigur, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Planificând un viitor incert de dragul confortului psihologic? Profitând de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Izolându-ne de toţi şi toate, într-un microunivers exclusivist în care - cel puţin imaginar - nimic nu ne poate atinge? Ar trebui să mă îngrijorez?
Cert este că planurile nu (mai) merg. Prietena mea îmi spune mereu că dacă vreau să îl fac pe Dumnezeu să râdă, să îi povestesc planurile mele. Are dreptate. Încerc, cu paşi stângaci, să învăţ dansul acomodării din mers, al adaptării la neaşteptat, al îmbrăţişării şi conexiunii cu neprevăzutul. Poate dacă aş reuşi să închid ochii şi să îl las să mă conducă, am putea dansa tango.
Într-o lume în care nimic nu e sigur, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Planificând un viitor incert de dragul confortului psihologic? Profitând de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Izolându-ne de toţi şi toate, într-un microunivers exclusivist în care - cel puţin imaginar - nimic nu ne poate atinge? Ar trebui să mă îngrijorez?
Cert este că planurile nu (mai) merg. Prietena mea îmi spune mereu că dacă vreau să îl fac pe Dumnezeu să râdă, să îi povestesc planurile mele. Are dreptate. Încerc, cu paşi stângaci, să învăţ dansul acomodării din mers, al adaptării la neaşteptat, al îmbrăţişării şi conexiunii cu neprevăzutul. Poate dacă aş reuşi să închid ochii şi să îl las să mă conducă, am putea dansa tango.
Thursday, May 6, 2010
In a sentimental mood
Afară se pregăteşte de ploaie. E nevoie, e nevoie să fie şi puţin întunecat, puţin umed, puţin răcoare. Avem nevoie să respirăm, să inspirăm, să evaluăm, să ne liniştim. Avem nevoie de Ellington şi Coltrane, de un ice tea puţin neserios şi un biscuit aromat, de o coală albă şi un stilou.
Asculta mai multe audio Muzica
În zilele astea mohorâte de mai e bine să ştii ce vrei, ca să nu-ţi mâzgăleşti coala cu linii nesfârşite, să nu le pierzi în zare, neterminate. De aceea tac azi, în sinea mea, ca să mă ascult, să pun cap la cap sforile astea, să fac un ghem din ele înainte de venirea verii. Unele fire le-am rupt, din neatenţie sau nepăsare, altele mi le-au ros alţii, altele le-am încurcat şi nu le mai găsesc rostul şi capătul. Da, Ellington şi Coltrane ştiu foarte bine la ce mă refer.
Astăzi totuşi nu am răspunsuri, vocea din capul meu tace şi ea. S-o fi dus cu timpul, cu ploaia, cu norii... Pun coatele pe pervaz şi mă pierd în zare, doar azi, doar azi.
Asculta mai multe audio Muzica
În zilele astea mohorâte de mai e bine să ştii ce vrei, ca să nu-ţi mâzgăleşti coala cu linii nesfârşite, să nu le pierzi în zare, neterminate. De aceea tac azi, în sinea mea, ca să mă ascult, să pun cap la cap sforile astea, să fac un ghem din ele înainte de venirea verii. Unele fire le-am rupt, din neatenţie sau nepăsare, altele mi le-au ros alţii, altele le-am încurcat şi nu le mai găsesc rostul şi capătul. Da, Ellington şi Coltrane ştiu foarte bine la ce mă refer.
Astăzi totuşi nu am răspunsuri, vocea din capul meu tace şi ea. S-o fi dus cu timpul, cu ploaia, cu norii... Pun coatele pe pervaz şi mă pierd în zare, doar azi, doar azi.
Tuesday, May 4, 2010
Fata cu eşarfă roz
Acum câteva zile mi-am cumpărat o eşarfă roz. Era ascunsă într-un colţ de magazin, la un preţ derizoriu. Dintotdeauna mi-au plăcut eşarfele, am multe, şi probabil voi mai avea un sac de acum încolo. Eşarfa asta roz mi-a adus aminte de bunica şi n-am mai putut s-o las din mână, să plec fără ea. Elegantă, frumoasă, cochetă, prin anii 50 bunica mea era o senzaţie în Vâlcea. Străbunicii mei au avut prima companie de taximetre din oraş. Erau înstăriţi, bine văzuţi, burghezi. Locuiau într-o căsuţă discretă în centrul oraşului, în timp ce tatăl meu şi fratele lui băteau maidanele, cu mingea de fotbal după ei şi nicio grijă pe lume.
Bunica mea a fost căsătorită de 4 ori, şi numai Dumnezeu ştie pe câţi a mai iubit pe lângă. V-am mai zis cât de frumoasă era? Era păpuşă, o Marylin brunetă, însă de provenienţă maghiară, căci da, bunica mea era rodul iubirii dintre Nae şi Mariko. Şi Nae era o figură. Toată uliţa îl aştepta să iasă pe străzi după amiaza, pe la 4, să povestească şi să râdă cu el. Un om interesat mai mult de a-şi trăi viaţa din plin, Nae a transportat parte din tezaurul Poloniei şi l-a ascuns pe Gheorghiu Dej în 44, refuzând apoi cu indiferenţă funcţia şi onorurile ce i-au fost oferite după venirea la putere a acestuia. A rămas în Vâlcea, cu lăutarii, cârciumile şi poveştile lui...
Eşarfa mea roz seamănă leit cu eşarfa roşie a bunicii, purtată la gât cu un zâmbet şăgalnic şi cuceritor, într-un portret vechi şi prăfuit de timp. Semănăm izbitor, eu şi bunica mea, stârnim exclamaţii de surprindere atunci când lumea îi vede imaginea din tinereţe. Şi ea tot geamănă, cu pasiune pentru gătit şi viaţă, cu o energie nesecată şi un umor spumos. Ceva din bunica mea îmi flutură la gât, în unduiri seducătoare, pe străzile toride ale Bucureştiului anului 2010, ca şi cum vremea ar fi încetat să curgă.
Bunica mea a fost căsătorită de 4 ori, şi numai Dumnezeu ştie pe câţi a mai iubit pe lângă. V-am mai zis cât de frumoasă era? Era păpuşă, o Marylin brunetă, însă de provenienţă maghiară, căci da, bunica mea era rodul iubirii dintre Nae şi Mariko. Şi Nae era o figură. Toată uliţa îl aştepta să iasă pe străzi după amiaza, pe la 4, să povestească şi să râdă cu el. Un om interesat mai mult de a-şi trăi viaţa din plin, Nae a transportat parte din tezaurul Poloniei şi l-a ascuns pe Gheorghiu Dej în 44, refuzând apoi cu indiferenţă funcţia şi onorurile ce i-au fost oferite după venirea la putere a acestuia. A rămas în Vâlcea, cu lăutarii, cârciumile şi poveştile lui...
Eşarfa mea roz seamănă leit cu eşarfa roşie a bunicii, purtată la gât cu un zâmbet şăgalnic şi cuceritor, într-un portret vechi şi prăfuit de timp. Semănăm izbitor, eu şi bunica mea, stârnim exclamaţii de surprindere atunci când lumea îi vede imaginea din tinereţe. Şi ea tot geamănă, cu pasiune pentru gătit şi viaţă, cu o energie nesecată şi un umor spumos. Ceva din bunica mea îmi flutură la gât, în unduiri seducătoare, pe străzile toride ale Bucureştiului anului 2010, ca şi cum vremea ar fi încetat să curgă.
Subscribe to:
Posts (Atom)