Siempre me quedara

Mă bântuie melodia asta, și un tango.

De ce fiecare are animalul pe care îl merită

Nu îmi pot da seama cum se face, însă se pare că întotdeauna ne alegem animăluțe după chipul și asemănarea noastră. Să-l luăm pe Mr. Pufu, de exemplu, și să enumerăm toate aspectele în care îmi seamănă întocmai:
- are păr des și pufos, pe care îl lasă peste tot în urma lui;
- urăște să fie ținut în cușcă, să-i fie luată libertatea. Mai bine afară, chiar dacă nu are nimic de făcut;
- este în cea mai mare formă seara;
- îi e teamă și de umbra lui, iar ca forme de apărare practică: 1. Fuga 2. Băgatul capului în pământ 3. Ascunsul pe sub diferite obiecte;
- este foarte, foarte încăpțânat și își duce întotdeauna proiectele (de ronțăială) la bun sfârșit;
- este tactil și afectuos: imediat ce îl atingi se întinde ca să îți arate că trebuie să continui, să nu te oprești doar la atât!
- este extrem de sociabil și își face prieteni una-două;
- urăște singurătatea;
- este foarte curat și îngrijit, și pe deasupra potty-trained;
- când are chef de zbenguială, dă cel mai tare cabeceo, de fapt - boticeo, că vine să-mi atragă atenția cu o ușoară atingere de botic pe picior;
- și, nu în ultimul rând, este jucăuș și foarte simpatic, mereu tânăr.

Da, de departe Pufu este animăluțul care seamănă cel mai mult cu mine... Rezonața a funcționat impecabil și de data asta.

Primul interviu

În direct la radio. Am avut emoții, a ieșit bine. Nu uitați de Festivalul Toamnei la Rânca, micul meu proiect scump și drag!

Vine toamna

O simt, o miros în aer. Toamna e un anotimp mult mai potrivit pentru tango, e mai nostalgică, mai visătoare. Astăzi a fost prima zi în care am putut să aprind cuptorul la prânz fără prea mari regrete și am putut să pregătesc prima prăjitură a sezonului. E o vreme roditoare, începută din ultimele semințe ale verii târzii.

Se pun conservele, se pregătesc vinetele și gogoșarii și murăturile asortate, se începe școala cu pantofi noi și emoții în stomac, și, mai ales, se pierde vremea pe terase într-o ultimă încercare de a opri vacanța. În curând, Mr. Pufu nu va mai avea nevoie de gheață în apă iar eu o să-mi scot la purtare overcoatul.

Toamna asta o să mă bucur și mai mult de ... tot.

La munte

Aș merge la munte. Undeva, pe niște piscuri, de unde să pot privi lumea de sus și să mă bată vântul și să respir aer curat, să-mi umplu plămânii și mintea de vise. Sus, la munte, e foarte liniște. După ce începi să urci și treci de punctul de rezistență al organismului, totul se liniștește în jurul tău. Nu te mai întrerupe nimic decât conștiința propriului sine, și uneori nici asta. Doar o dulce oboseală, o sfârșeală minunată între petice de iarbă verde.
Știu că e sezon de mare, dar parcă eu aș merge puțin la munte...

Găuri negre

Cred că pot spune, fără să greșesc, că de când mă știu (frumoasă și plastică exprimarea asta în limba română - de când mă știu - adică de când am conștiința Sinelui?...) am trăit două perioade în care viața m-a trăit pe mine, și nu invers. Să le spunem ... două găuri negre. Două perioade în care am mărturisit trecerea timpului fără planuri, fără prea mari speranțe, vise sau răspunsuri, fără sclipire în inimă. Am trăit viața mea între oameni, fără să fiu de fapt acolo.

Aș putea descrie găurile astea negre ca niște pustiuri ale sentimentelor, ca o noapte înghețată într-un deșert cu cer opac, închis. Nu-mi amintesc prea multe din acele vremuri, sau dacă-mi amintesc faptic, atunci emoțional pot spune că n-am nicio tresărire, nicio evidență a identității mele de atunci. Rătăcisem drumul, îl rătăcisem bine de tot, și uitasem lucrul cel mai important pe care îl aveam de făcut în viața asta: să fiu fericită cu orice preț.

Niciodată nu mi-am impus în mod conștient acest obiectiv, atât de cutremurător de simplu. Niciodată nu mi-am propus să caut și să obțin, în mod activ, așa cum aș căuta un job sau o rochie potrivită pentru tango, fericirea individuală absolută, sub orice preț, la orice cost. Știu că în mod instinctiv cu toții căutăm asta - câți din noi facem însă din obținerea fericirii proprii o prioritate? Sunt blocaje, vom spune, sunt oameni și fapte și conjuncturi care ne împiedică să fim fericiți, de undeva din afara noastră. Avem de făcut compromisuri, avem de mulțumit alți oameni, întotdeauna mulți alți oameni. Uităm, consistent și consecvent, să ascultăm glasul fericirii dinăuntrul nostru, s-o scoatem, pe gură, pe ochi, prin piele, în afara noastă, mult, mult, să radieze, să ne înalțe.

Nici acum nu știu prea clar pe ce cărare mă aflu. Știu doar că nu vreau să mă mai nimeresc vreodată într-o gaură neagră, iar dacă destinul, sau încercarea, mă va aduce din nou acolo, va trebui să-mi aduc aminte să fiu fericită. Absolut, individual, puternic și molipsitor, fericită.

E bine

Stau la birou și-mi spun în gând - e bine. E bine, chiar dacă e așa cald afară: am totuși aer condiționat la servici. E bine că toate lucrurile s-au așezat într-un făgaș normal și acum curg armonios, fără opreliști, fără vârtejuri. E una din acele zile în care totul merge bine, în care bucățelele unui imens puzzle se așează fiecare la locul lor, cumințele. Cu mintea clară, totul e mai ușor de planificat, de organizat. Ideile creative curg, parteneriatele se leagă.

Zâmbesc, așa cum nu am mai facut-o demult.

PS Universul a pus o mână inclusiv în autobuzul 300: astăzi, scaun din prima și aer condiționat. O premieră pentru mine în 2 ani de zile de când folosesc ruta asta.

Vacanță în Bulgaria

Nu mai e demult la modă să te duci în vacanță în Bulgaria. S-a fumat, românașii au fost, au văzut, deja nu mai e o fiță. Acum se știe totul despre sejururile în țara vecină, nu mai poți veni cu nicio informație nouă, este practic neinteresant și mediocru să-ți petreci vacanța acolo. Ei bine, pentru mine a fost o vacanță minunată, cum rar am avut. Țin să îi laud pe vecinii noștri pentru calitatea serviciilor prestate, pentru facilități, pentru organizare. Bravo, Bulgaria!

Noi am stat la un hotel din Sunny Beach, Victoria Palace. All inclusive, acces direct la plajă, piscină, bar, tot ce puteai avea nevoie, camerele foarte mari, aer condiționat, decor african, si toate la un preț derizoriu, cu care în România ți-ai fi putut cumpăra maxim un week end la 3 stele, maxim demi-pensiune. Totul a fost impecabil, însă poate pentru cei mai pretențioși pot lista două minusuri:
1. Curățenia - nu se făcea chiar zilnic, iar cu schimbatul prosoapelor era mai greu... Însă nimic deranjant.
2. Lipsa aerului condiționat în restaurant și lobby - erau momente când pur și simplu te topeai și simțeai că te scurgi sub scaun.

Singurul aspect neplăcut al vacanței a fost dat tocmai de compatrioții mei români, care m-au făcut din nou să-mi fie rușine. Rușine că sunt româncă. I-am văzut furând veselă, îngrămâdindu-se la mâncare și luând cu mult peste ceea ce puteau mânca, vorbid tare și urât, agresând personalul hotelului atunci când li se atrăgea atenția că încalcă flagrant regulile de comportare civilizată... Și nu, nu a fost un singur caz, o singură familie. În fiecare zi altcineva. Dezamăgitor, umilitor.

Însă nu vreau să închei postul pe un ton atât de trist. Vreau să povestesc despre momentul în care m-am dat într-o bilă mecanică ce m-a proiectat cu o viteză enormă la o înălțime depășind cu mult pe cea a hotelului nostru. Apoi m-a rotit de câteva ori în jurul propriei axe, la o viteză asemănătoare, în timp ce mă apropia când de pământ, când de cer. Când m-am dat jos, am avut senzația că puteam face orice :)

În apă, pierdut, am găsit trupul unui căluț de mare. L-am ascuns cu grijă în palmă și l-am luat să facă pereche cu cel pe care-l aveam acasă. Durează, însă destinul are modul său implacabil de a reîntregi întreguri.

Mulțumesc Bulgaria pentru această vacanță minunată!