Sunday, April 11, 2010

How to end a perfect Sunday morning

O dimineață perfectă de duminică începe dulce, între așternuturi. Fără gânduri, cu raze jucăușe și ciripit de păsărele, cu o fereastră deschisă spre lume și un măr verde pe noptieră.

Duminica dimineața telefonul e stins și zace uitat pe noptieră; asta pentru că e doar dimneața mea și am voie să fug de lume. Micul dejun se ia în pat, cu ochii clătiți pe un cer albastru. Promite, duminica mea. Promite să tacă și să mă ascundă.

În reverie, îmi sprijin coatele pe geam și mă duc și eu departe, cu păsările și cu gâzele. Timpul, orfanul, s-a rătăcit pe un maidan și mă lasă, și mă uită, și bate mingea cu copiii, și-și julește orele și minutele și-l dor anii și veacurile.

Într-o lume în care nu mă auzi dacă te strig, într-o lume în care te strig tăcut, doar pentru mine, latră câinii. Te tac, pentru că nu pot să te vorbesc în duminica dimineții sfinte.

Cel mai bine știu să fug. Mi-e urât cu mine când fug, și-aș vrea să vină duminica dimineața să mă fugă de tot, până n-oi mai avea unde mă ascunde. Atunci o să înfrunt șerpii albi din patul meu, și o să-i apuc cu tărie de cap și de limbă și o să-i dau jos, nemușcați.

Duminica dimineața se sfârșește în negreala murdară a nopții ce aduce lunea. Se termină frântă în săptămâna păcatului care începe. Mă doare că nimeni nu înțelege că e adevărat.

Tuesday, April 6, 2010

Decizii, decizii

În viaţă deciziile sunt greu de luat. Asta pentru că ne înfruntă atât de multe variabile, atât de mulţi "dacă", "poate", "probabil". O variabilă rămâne însă variabilă şi a încerca să o transformi în orice altceva nu poate fi decât o mare păcăleală.

Cum poţi ştii că ai dreptate, cum poţi ştii că ai luat decizia corectă? Astă seară am primit vizita unei bune prietene care, cu o undă de disperare înfrigurată, se confrunta violent cu un embarras du choix. În timp ce îmi expunea, detaliat, cele două opţiuni ce îi erau valabile şi îmi scormonea ochii căutând un răspuns, un semn, o reacţie care să îi indice o cale de urmat, mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu există un răspuns bun sau unul rău, că nu există o alegere perfectă, aşa cum bine îmi spunea azi Sabina. Am zâmbit, încurcată şi gânditoare în acelaşi timp, şi m-am trezit zicând chiar asta. Că nu există o decizie perfectă. I-am zis-o tare şi răspicat, în aşa fel încât să mă aud bine, şi să-mi intre în cap o dată pentru totdeauna.

Da, e greu să iei decizii uneori, mai ales atunci când nu eşti acordat la vocea realităţii tale interioare. Însă nu cred că răspunsurile vor veni din alcătuirea exhaustivă a unei liste de motive pro şi contra. Nici din discuţii nesfârşite cu prieteni şi cunoscuţi, care să formeze o majoritate cu drept de vot, gata să ia responsabilitatea deciziei de pe umerii tăi. Decizia trebuie să vină din interiorul tău, să răsară clară şi netulburată din fiinţa ta, din suma dorinţelor tale genuine. Dacă eşti incapabil să iei o decizie, în marea majoritate a cazurilor este pentru că nu te asculţi suficient de bine, sau pentru că ai idei sau pretenţii absurde de la ceea ce ar trebui să fie viaţa ta. În ambele cazuri, este vorba totuşi de o lipsă de sincronizare cu tine însuţi.

Într-un univers relativ, deciziile noastre sunt la fel de relative. Ar fi cazul să ne împăcăm cu asta şi să le abordăm la un nivel superior.

Monday, April 5, 2010

Manifest

Un drag prieten mi-a spus astăzi că dacă vreau să atrag cititori către blogul meu ar trebui să scriu despre lucruri scandaloase. Sau nu neapărat scandaloase, ci controversate, care să intrige şi să "inflameze". Să suscit la răzmeriţă şi să îl bat astfel pe Zoso la audienţă, că deh, toată suflarea blogărească băştinaşă trage tare să-l bată pe Zoso, the ultimate One, Neo-ul matricei mioritice.

Da, recunosc că mi-ar plăcea ca lumea - cât mai multă lume - să-mi citească blogul şi să comenteze, să schimbăm astfel păreri şi experienţe, să ne îmbogăţim astfel unii pe alţii. Suntem înconjuraţi de atâta urât, de atâta răutate, de atâta ipocrizie şi grotesc. Nu vreau să mai adaug la această listă, din contră, vreau să ...o anulez.

Un alt prieten îmi răspundea, acum mulţi ani, la întrebarea mea sinceră despre care crede el că ar cam fi scopul vieţii lui, şi ce ar vrea el să facă din viaţa ce i-a fost dată. "Să las ceva în urmă, cam asta aş vrea. Să nu mă pierd în neant, un nume ca oricare altul, uitat la a doua generaţie." Atunci mi s-a părut un scop mic, meschin, ridicol. Eu aveam vise înalte, despre transformarea lumii şi transcenderea adevărului ultim. Pe măsură ce trece timpul constat că realităţile se schimbă. Timpul se accelerează, materia se transformă, evoluează. Oameni tineri mor în accidente stupide, lăsând în urmă stupoare şi lipsă - de data asta doar o jumătate de generaţie...

Atât de multe cuvinte pentru a spune un lucru simplu. Scriu pentru frumos, pentru descoperirea puţinului minunat ce ne înconjoară, pentru punerea în evidenţă a tainelor rămase, fără a "strivi corola de minuni". Şi mai scriu şi pentru mine. Pentru ca, dacă e să plec vreodată aşa cum a făcut-o Monica, să las ceva din mine în urmă. Pentru o generaţie, două, sau niciuna. Pentru cei care vor avea nevoie, pentru cei care vor căuta, sau pentru cei care pur si simplu s-or nimeri.

Sunday, April 4, 2010

Prima zi de Paşte

Ne-am hotărât să petrecem prima zi de Paşte în vizită la mănăstirile din apropierea oraşului: Mănăstirea dintr-un lemn şi Mănăstirea Surpatele.

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg la Mănăstirea dintr-un lemn de Paşte - verdeaţa de acolo, liniştea, pacea, soarele, serenitatea, căldura...


Ca de fiecare dată am poposit sus, pe banca din faţa bisericuţei, cu privirea dusă în zare către munţii înzăpeziţi şi stejarii seculari. Magnolii îmbobocite, multe flori şi o masă a tăcerii - iată decorul veşniciei. Nu pot să vă descriu vântul, nici trifoii (pe care a trebuit să-i culeg pentru Pufu, nu-i aşa?), nici apa fântânii, nici împietrirea raiului.

Hristos a înviat!

Din morţi. Cu moartea pe moarte călcând. Şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.

De fiecare dată mă cutremuram la acest moment al slujbei de Paşte, care anul acesta m-a prins răcită şi.. în faţa calculatorului. Mă gândesc la EL, şi sunt în pace. Mă gândesc la EL, şi mi-e dor, şi ruşine şi ... iubire. Aş vrea să Îţi dau mai mult. Mai mult decât banala scuză a unei răceli. Iartă-mă că n-am fost acolo, primeşte-mă, că sunt aici.

Saturday, April 3, 2010

În camera mea

Vine Paştele şi mă găseşte cu multă lumină în suflet. M-am curăţit, prin post şi rugăciune, şi sunt gata să întâmpin viaţa ce se naşte. Sunt acasă, alături de cei pe care-i iubesc, în micul rai pe care mi l-am creat în camera mea. Camera mea e Zen. E un loc în care intri numai cu tine şi gândurile tale, un loc în care să te regăseşti între rânduri de carte, aşezat molcom în balansoarul din colţ, cu picioarele odihnindu-se leneş pe taburet şi un ceai cald pe mica bibliotecă de lângă.

Camera mea e o sărbătoare a învierii, a albului, a simetriei armonioase. Colibri zburdă împerecheaţi pentru totdeauna pe peretele de vizavi. Copacul vieţii se îndreaptă spre balerina cu linii confuze, prinsă în abandonul dansului. Baiana de la Embu veghează visătoare sub oglinda rotundă cu vrejuri de metal, cu gândul la dinţii albi ai unui mulatru zărit deunăzi la carnaval, în timp ce cumetrele-i se întorc sprintene cu apa în ulcioare, gata să ostoiască cu zâmbetele şi decolteul generos setea iscată de soarele arzător al Bahiei. Hipo şi-a lăsat burtica să curgă liniştită între perne - astăzi a mâncat mult şi pesemne nu o mai poate duce până diseară fără o mică siestă furată în toiul amiezii. Patul cu grilaj negru se deschide larg, primitor, sub foşnirea discretă a îngeraşilor de hârtie agăţaţi de globul japonez de babmus. De pe poliţele învecinate, alţi îngeraşi se roagă cu mâinile împreunate şi privirea spre cer, lângă lumânări albe şi argintii. Aş muşca o gură din mărul Evei, sau al lui Prâslea, sau al cunoaşterii, că prea e auriu şi zemos. S-a pus îmbietor lângă lotusul cu o mie de petale, învăluit în ape albastre, de cristal. Spre el privesc curioase violetele de parma din pervaz, în timp ce zambila se usucă, plictisită.

Spre seară aprind lumina lampadarului din colţ, şi dau un nou ton zumzetului amiezii amurgite. Prinzătorul de vise amerindian îmi promite să mă apere la noapte, ascuns bine între îngeraşi, în timp ce draperiile verde-oliv se unduiesc unele spre altele, prinse în cârligul nopţii. Mă afund între perne şi aşternuturi mirosind a curat şi a vânt moale, şi adorm cu cartea între mâini.

În alb, verde oliv, negru, lemn şi tonuri de albastru se găseşte ascuns misterul camerei mele. Împrăştiate prin colţuri mă salută amintirile cele mai dragi, mă salută lumea pe care am cărat-o în desagi în toate peripeţiile mele.

Toate energiile universului s-au întalnit, iubit şi îmbinat perfect în camera mea. E o cameră de tânără fată, ca mine şi visele mele.

Thursday, April 1, 2010

Introducing PUFU

Astăzi, 1 Aprilie, ziua păcălelii, e ziua în care mi-am scos ştampila de traducător şi ziua mare în care PUFU a intrat în viaţa mea.



Pufu este un minunat, un tandru şi un jucăuş, iar Andie şi Mami îl adoră pe Pufu. Acum doarme, liniştit, între foi de salată. Pufu se va simţi minunat la Andie acasă în Bucureşti, şi iubiţel îl va adora pe Pufu, pentru că lui Pufu nu-i poţi rezista.