O dimineață perfectă de duminică începe dulce, între așternuturi. Fără gânduri, cu raze jucăușe și ciripit de păsărele, cu o fereastră deschisă spre lume și un măr verde pe noptieră.
Duminica dimineața telefonul e stins și zace uitat pe noptieră; asta pentru că e doar dimneața mea și am voie să fug de lume. Micul dejun se ia în pat, cu ochii clătiți pe un cer albastru. Promite, duminica mea. Promite să tacă și să mă ascundă.
În reverie, îmi sprijin coatele pe geam și mă duc și eu departe, cu păsările și cu gâzele. Timpul, orfanul, s-a rătăcit pe un maidan și mă lasă, și mă uită, și bate mingea cu copiii, și-și julește orele și minutele și-l dor anii și veacurile.
Într-o lume în care nu mă auzi dacă te strig, într-o lume în care te strig tăcut, doar pentru mine, latră câinii. Te tac, pentru că nu pot să te vorbesc în duminica dimineții sfinte.
Cel mai bine știu să fug. Mi-e urât cu mine când fug, și-aș vrea să vină duminica dimineața să mă fugă de tot, până n-oi mai avea unde mă ascunde. Atunci o să înfrunt șerpii albi din patul meu, și o să-i apuc cu tărie de cap și de limbă și o să-i dau jos, nemușcați.
Duminica dimineața se sfârșește în negreala murdară a nopții ce aduce lunea. Se termină frântă în săptămâna păcatului care începe. Mă doare că nimeni nu înțelege că e adevărat.
No comments:
Post a Comment