Huliganul

Astăzi Pufu a fost un mare huligan. Cât eram eu la servici a reușit să spargă cușca, să sară afară și să-mi vandalizeze dormitorul. Mi-a mâncat orhideea primită de ziua mea, palmierul, covorul de lână, cuvertura de pe pat și cizmele. L-am găsit privindu-mă satisfăcut de sub chiuvetă, în timp ce mintea mea abia percepea semnalele că ceva o luase teribil de razna.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, a mai izbucnit o dată furtuna și mi-a și plouat în casă, că deh, tacâmul trebuia să fie complet, nu?

Mă gândesc să emigrez în Brazilia. Cu Pufu cu tot.

Șampanie, furtună și ruladă cu gem

Astăzi am făcut curățenie generală și am spălat geamurile - evident că două ore mai târziu a început furtuna, care mi-a făcut toată munca zob. Dar nu mă enervez, din contră. Mi-am pus un pahar de șampanie, m-am trântit în pat, lângă o ruladă cu gem ca pe vremea comuniștilor, și m-am apucat să meditez serios la dragostea adolescentină.

M-am îndrăgostit prima oară, rău de tot, la 13 ani, într-o perioadă când eram tunsă băiețește, stăteam toată ziua pe bicicletă și habar n-aveam ce urma să mi se întâmple. Cât de tare m-a lovit. Eram toată o fremătare, un tremur. Iubeam intens și dăruit, fără egoisme, fără pretexte, fără condiții și așteptări. Oh, ba da, așteptări erau.. Așteptam lângă blocul lui, să-l văd ieșind, așteptam în parcare, doar doar apare cu bicicleta, așteptam pe alee, poate îl zăresc în curte, așteptam până și la mătușa mea în balcon, în speranța deșartă că o să îl surprind în fugă la o fereastră... Și l-am iubit așa mult și bine, neîmpărtășit, pentru că în prezența lui toate cuvintele bune, alea adevărate, se evaporau. Rămâneau doar cele nedemne de el. EL. Era EL cu majuscule. Ce simplă, curată și totală era iubirea atunci.

Acum piața erosului a evoluat, s-a specializat, are alte cotații. Pe piața asta trebuie să fii competitiv, abil, trăinuit. Trebuie să ai replici, să acționezi conform manualului standard aprobat, să te asiguri că bifezi toate cele 50 de căsuțe de condiții și precondiții, înainte de a-ți da inima. Pe care oricum nu o poți da oricui, nu? Sunt cerințe, sunt cerințe, nu mai e chiar așa. Iubirea la 30 ani nu mai e ce-a fost la 13.

Eu pe piața asta sunt o mare fraieră. Adevărul e că nu prea știu să mă descurc, pentru că etalonul iubirii mele e tot undeva pe la vârsta primei iubiri, când dai totul, din prima, fără prea multă minte. Dar cu ATÂT de multă simțire... Sunt cam singură între noile apariții și noile modele, prea neîndemânatică pentru jocul ăsta cu utilizatori avansați. M-am aliat cu un animăluț tăntălău, ca mine, cu urechi blegi și o viață simplă. Ne uităm împreună cum furtuna de afară desenează pe geamurile proaspăt spălate și ascultăm muzică.

Vine vara, bine-mi pare!

Se pare că vine vara. A început nădușeala prin autobuze, iar când ies după amiaza de la servici e de-a dreptul înăbușitor. S-a lungit ziua, orașul zumzăie de cu dimineața, și cerul a devenit un albastru plin, dar spălăcit. Eu presimt apropierea mării și-mi miroase a scoici, așa că pot ierta cu ușurință neplăcerile cauzate de oraș.

Au venit și pozele de la ziua mea, și-s frumoase și apetisante, yum, yum!

Nu prea-mi stă gândul la treabă, așa că n-am decât să vă îndemn la Revoluție! Oricum în curând nu va mai munci nimeni în țara asta. Hai la Revoluția visatului, alergatului și plimbatului pe străzi, pe alei, prin parcuri! Hai să ne luăm o carte în mână și s-o citim pe iarba, cu un ceai rece lângă (asta îmi aduce aminte că încă nu mi-am cumpărat forme de gheață)! Hai la week-end neamule, că s-a dat liber de când a ieșit soarele de mai! Și, mai ales, hai să dăm iama în căpșuni și cireșe pietroase...

Cu rolele

Azi am fost cu rolele prin parc. De ziua mea am primit o minunată pereche de role, Fila, cu mov si roz şi roţi de cauciuc, o încântare! Astfel încât astăzi, în a doua zi a Rusaliilor, îndemnată de soare şi un vânt uşor, le-am scos la rodaj.

Trebuie să vă spun de la început că eu credeam că nu ştiu să merg pe role. Acum câţiva ani am avut, o perioadă foarte scurtă, nişte role care nici nu erau de fapt mărimea mea, şi cu care nu m-am înţeles deloc. Singurul lucru pe care reuşisem să îl fac la vremea respectivă a fost să stau pe ele şi eventual să plutesc în derivă, ţinută de mână de mama (!). Yeah, I know. How embarrassing is that.

Aşa că astăzi nu mă simţeam mai optimistă. În mod surprinzător însă, după mai puţin de câteva sute de metri, mergeam absolut independent! Nu ştiu dacă faptul că între timp am învăţat să schiez m-a ajutat cu ceva, însă altă explicaţie nu reuşesc să găsesc. Şi cred că asta a fost, pentru că încercarea mea de a pune frână în plug (!?) s-a soldat cu un insucces răsunător. Insuccesul nu a fost total, pentru că tipul pe care l-am luat în braţe în timp ce încercam să mă opresc nu a părut deloc nemulţumit :) Uite aşa mi-am făcut şi prieteni noi :)

Dupa două ore de alergat prin parc, eram alt om. Respiram altfel, cu un tonus excelent. A venit vara, e vremea sportului şi a zilelor lungi în care ne lăsăm corpul să facă ce ştie mai bine - mişcare. Nu mai am de adăugat decât atât: Bring it on.

Viaţa ca o milonga

Aseară am dansat o milonga aniversară, o milonga sentimentală. O milonga jucăuşă, ghiduşă, ca mine. Mi-aş dori să trăiesc permanent îmbrăţişată în starea de atunci.

Mai e un minut din ziua mea. Ce zi minunată. Să trăiesc.

Ca ziua mea

Știți vorba aia din popor - „ziua mea e frumoasă ca mine.” Demult nu mă mai sperie o ploaie. Afară plouă, plouă infernal, marunt, des. Afară ploaia aduce viață. În misterul ei, ploaia ascunde bogăție. Ploaia e multă, curge cu totul, din Dumnezeu.
În calmul ei mă regăsesc și eu, după aproape trei decade de viață. Acum știu că viața nu e numai soare, și e bine că-i așa, e foarte bine.

Mai e puțin

Mai e puțin până demult. Căci a trecut mult timp de când am apărut.

Protest

19 mai 2010.
Am participat, alături de mulți alți oameni nemulțumiți de guvernul țării, de hoția și nerușinarea cu care am fost tratați atâta amar de ani, la un miting de protest în Piața Victoriei. Este o nerușinare pe care am permis-o, pe care am continuat-o, pe care uneori am încurajat-o, atunci când am știut și am tăcut, atunci când ne-am dus cu cafeaua la medic sau la funcționarul de la ghișeu. Am întreținut mentalitatea câștigului nemuncit, a bacișului.

Știu că avem conducătorii pe care îi merităm, știu asta - ei sunt expresia poporului, prelungirea lui. Dar a venit vremea să ne distanțăm de trecutul și obiceiurile noastre, măcar parțial. Acolo, în piață, au pus un cântec de la Revoluție - „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni...” Mi-am adus aminte, și mi-a fost dor de poporul hotărât care a ieșit în stradă în decembrie 1989. De poporul cu idealuri și speranță. Nu a mai rămas aproape nimic din niciunele.

Nu cred ca manifestarea de azi să aibă vreun impact. M-am bucurat totuși să văd încă o urmă de solidaritate în inima neamului ăstuia atât de încercat.

True colors

I see your true colors, and that's why I love you. So don't be afraid to let them show - your true colors are beautiful like a rainbow. Your true colors are shining through.

Ce frumos.

Fond de solidaritate, my ass

O ţară de corupţi şi idioţi. De laşi. Nu, nu vreau să contribui la
fondul de solidaritate, nici măcar cu un ban. Nu o să îi las să
mascheze diminuarea salariilor prin invenţia acestui fond. Plină de
nervi, azi era să bat un şofer de jepan care încerca să intimideze
trecătorii ce traversau regulamentar, pe verde. Am început să urlu la
el şi să -i fac semne mai puţin convenţionale, mama nu m-ar fi
recunoscut. M-am săturat de mitocanii care cred că scapă cu orice. E
adevărat, e nevoie de un potop, de o apocalipsă că să se spele
mizeria. Mi-e scârbă , o mare de scârbă.
Pufu mi-a ros cizmele de piele, însă nu mă pot supăra pe el. Deloc.
Aşa e în iubire.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

Andreea Craciun, LL.M., PhD cand.

*Perfect Planning Prevents Pathetic Performance.*

Ploaie în luna lui Mai

Îmi plouă în bucătărie, prin geam. Termopanul meu vechi de când lumea și pământul nu mai izolează nimic - apă, zgomot, praf. Îmi e foarte, foarte foame și mă uit cu jind la o pară zemoasă din fructieră. Nu pun mâna, în ultimul timp am exagerat cu mâncarea.

Afară s-a dezlănțuit o furtună nemiloasă, dar mie îmi plac furtunile, cu tunete, fulgere, trăsnete. Cu zgomot și pocnituri. Îmi place chiar și să mă plimb prin ele, să las apa să mă acopere, să mă înmoaie, să fugă toți în jurul meu iar eu să mă plimb calmă, cu nesaț, ca pe o cărare molcomă, să zâmbesc și să-mi mușc buzele ude cu o plăcere vinovată... Am făcut-o de nenumărate ori.

Astă seară am rămas să-i țin de urât lui Pufu, un picuț speriat și nelămurit. Prima lui furtună, dragul meu...

Mâine altă zi grea, dar mă bucur de calculator nou și roți umflate la bicicletă. After all, life's good.

Skirt Bike şi Noaptea Muzeelor

Când e aşa soare afară, şi aşa de mult mai, nu-mi vine să stau înăuntru. Nu-mi vine deloc să mă concentrez pe proiecte, să fiu productivă, să muncesc. Îmi vine să-mi iau raniţa şi să o întind, aiurea, pe câmpii, pe cărări, spre fântâni, să aud cucul şi să miros salcâmii.

Tare aş vrea să fug departe de oraş, călare pe bicicletă sau pe moto, şi să mă opresc într-un lan cu maci, să mănânc ceapă verde cu caş pe un ziar, şi să stau la soare cu mâinile sub cap, ochii închişi şi zâmbetul pe buze. Hai, ziceţi-mi că nu visaţi la asta...

Însă cum nu pot părăsi capitala încă, cum trebuie să fac act de prezenţă la servici, iată o alternativă drăguţă pentru fete (şi nu numai) în week end - Skirt Bike! Vom pedala graţios de la Piaţa Victoriei până la Muzeul Satului, cu vântul în plete şi fuste! Apoi, glorios, Noaptea Muzeelor! Iată totuşi că există alternative şi între zidurile oraşului..

Până atunci, visăm la week-end, soare şi un drum întins, liber la orizont.

Cum să iubeşti un popor

Am învăţat portugheză pentru că mă îndrăgostisem de un portughez. Când am intrat pentru prima oară în camera lui, mi-a pus să ascult Tribalistas. Nu înţelegeam un cuvânt, dar am fost vrăjită din primul moment de acordurile din Velha Infancia. Voiam atât de tare să îl înţeleg pe el, să îl simt pe el, din străfunduri, să îi absorb esenţa, din toate neamurile, din toată negura timpurilor şi a generaţiilor care mi-l aduseseră. Îl regăseam în toate ritmurile, în toate melodiile, în toate cuvintele.

A fost uşor să învăţ portugheză după ce i-am descoperit pe Jobim, pe Gal Costa, Caetano Veloso, Os Delfins, Marisa Monte, Chico Buarque, Bebel Gilberto, Stan Getz, Astrud Gilberto. Îmi părea că îmi cântau pe acordurile sufletului meu, ca şi cum m-ar fi ştiut dintotdeauna, îmi vorbeau suav, mie, intim mie... Toată fiinţa mea era surexcitată de multul pe care îl primea. Am luat în iubirea mea, învălmăşit, cântece, poezii, speranţe, un popor întreg.

Apoi am cunoscut-o pe Anna, scumpa mea profesoară şi prietenă, cu imensa ei dulceaţă şi inocenţă dezarmantă. Am devenit Deinha şi Brazilia s-a deschis la picioarele mele, exotică, fierbinte, primitoare. Capoeira, carnaval, caipirinha, guarana, samba, sim! Mi-am dorit, nu o dată, să rămân acolo, să uit de Europa şi să mă las dusă în mrejele unei aventuri incitante, sălbatice, tribale, într-un Rio periculos şi periculos de frumos. Am suspinat nopţi în şir după Cidade Maravilhosa, cu Corcovado alinându-mi nopţile încinse de asfaltul Budapestei...

N-am iubit niciodată un brazilian, dar i-am lăsat să-mi arate, am simţit cu ei. Pao de Acucar, soare, mult soare pe Copacabana şi Ipanema, agua de coco, cluburi şi dans şi prostituate în Sao Paolo, havaianas, a garota da Ipanema, cerul larg şi căscat al Brasiliei, un maldăr de flori exotice în hotelul meu, căţărări noaptea pe clădirea Congresului Federal, un fluture imens pe umărul meu în avion, fructul pasiunii la restaurantul de la etajul 50, o mare de lumini noaptea în favelă, noi într-o maşină necunoscută, aiurea, pe colinele lui Corcovado, spre Cristo Redendor, samba, strălucire şi dans, nisip între degetele mele, costumul meu smuls de valurile oceanului, eu aruncată cu capul sub apă, apoi cu pielea încinsă, coaptă, zâmbete multe, junglă, alte căţărări, cădiri înalte, prea înalte, oraşe nesfârşite, plaje neverosimile, inspiră, opreşte-te. Încă o dată.

Aşa am ajuns eu să iubesc un popor. Ce minunată călătorie a fost.

Memoria afectivă

Îmi place gustul bananelor foarte verzi. Îmi aduce aminte de copilăria cu fructe exotice coapte în ziar, pe dulap. Cum nu aveam răbdare să le las să se coacă, evident că mai mereu mâncam bananele verzi.

Îmi place pâinea proaspătă cu unt și sare, dimineața, urăsc calmotusinul și gustul de albastru de metil. Nu mi-am păstrat multe din obiceiurile de demult, însă încă mă pierd în ochi albaștri.

Stare de bine

Câteodată, în câte o sâmbătă, mă cuprinde o stare de bine pe care nu pot să o explic. De fapt, dacă stau bine să o analizez cu mintea, cu rațiunea omului social, nici măcar nu poate fi motivată, pentru că nu are justificări obiective. Starea mea de bine nici măcar n-are chef sau nevoie să mi se certe cu logica.

Sunt ușoară, din cap până în picioare, și în jurul meu miroase a bine. Mă port de parcă aș avea flori în casă și aș adulmeca pământul proaspăt de sub iarbă. Îmi apune soarele pe geamuri, rufele mi se usucă în balcon, fructele s-au așezat cuminți într-un bol de sticlă și numai ceasul mai ticăie în camera mea. Nimic nu mă mai grăbește, e o mare de nimic ușuratic în inima mea, e pură euforie.

Se sting umbrele pe pereți, dar eu rămân în bine, imobilă, solitară, împăcată. E vremea să ne odihnim.

Tales of the unexpected

Astăzi, în timp ce alergam după autobuz, it hit me. Cam ca în videoclipul lui Dan Bălan. Mi-am reîncărcat abonamentul RATB pentru încă o lună, fără să ştiu. Fără să ştiu dacă vom mai apuca o zi de mâine, darămite o lună întreagă. Ieri Băsescu anunţa reduceri de salarii şi scumpiri de servicii în timp ce grecii se băteau în stradă. Cristian încă o plânge pe Monica, deşi ea nu mai este de mai bine de trei luni.

Într-o lume în care nimic nu e sigur, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Planificând un viitor incert de dragul confortului psihologic? Profitând de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Izolându-ne de toţi şi toate, într-un microunivers exclusivist în care - cel puţin imaginar - nimic nu ne poate atinge? Ar trebui să mă îngrijorez?

Cert este că planurile nu (mai) merg. Prietena mea îmi spune mereu că dacă vreau să îl fac pe Dumnezeu să râdă, să îi povestesc planurile mele. Are dreptate. Încerc, cu paşi stângaci, să învăţ dansul acomodării din mers, al adaptării la neaşteptat, al îmbrăţişării şi conexiunii cu neprevăzutul. Poate dacă aş reuşi să închid ochii şi să îl las să mă conducă, am putea dansa tango.

In a sentimental mood

Afară se pregăteşte de ploaie. E nevoie, e nevoie să fie şi puţin întunecat, puţin umed, puţin răcoare. Avem nevoie să respirăm, să inspirăm, să evaluăm, să ne liniştim. Avem nevoie de Ellington şi Coltrane, de un ice tea puţin neserios şi un biscuit aromat, de o coală albă şi un stilou.


Asculta mai multe audio Muzica

În zilele astea mohorâte de mai e bine să ştii ce vrei, ca să nu-ţi mâzgăleşti coala cu linii nesfârşite, să nu le pierzi în zare, neterminate. De aceea tac azi, în sinea mea, ca să mă ascult, să pun cap la cap sforile astea, să fac un ghem din ele înainte de venirea verii. Unele fire le-am rupt, din neatenţie sau nepăsare, altele mi le-au ros alţii, altele le-am încurcat şi nu le mai găsesc rostul şi capătul. Da, Ellington şi Coltrane ştiu foarte bine la ce mă refer.

Astăzi totuşi nu am răspunsuri, vocea din capul meu tace şi ea. S-o fi dus cu timpul, cu ploaia, cu norii... Pun coatele pe pervaz şi mă pierd în zare, doar azi, doar azi.

Fata cu eşarfă roz

Acum câteva zile mi-am cumpărat o eşarfă roz. Era ascunsă într-un colţ de magazin, la un preţ derizoriu. Dintotdeauna mi-au plăcut eşarfele, am multe, şi probabil voi mai avea un sac de acum încolo. Eşarfa asta roz mi-a adus aminte de bunica şi n-am mai putut s-o las din mână, să plec fără ea. Elegantă, frumoasă, cochetă, prin anii 50 bunica mea era o senzaţie în Vâlcea. Străbunicii mei au avut prima companie de taximetre din oraş. Erau înstăriţi, bine văzuţi, burghezi. Locuiau într-o căsuţă discretă în centrul oraşului, în timp ce tatăl meu şi fratele lui băteau maidanele, cu mingea de fotbal după ei şi nicio grijă pe lume.

Bunica mea a fost căsătorită de 4 ori, şi numai Dumnezeu ştie pe câţi a mai iubit pe lângă. V-am mai zis cât de frumoasă era? Era păpuşă, o Marylin brunetă, însă de provenienţă maghiară, căci da, bunica mea era rodul iubirii dintre Nae şi Mariko. Şi Nae era o figură. Toată uliţa îl aştepta să iasă pe străzi după amiaza, pe la 4, să povestească şi să râdă cu el. Un om interesat mai mult de a-şi trăi viaţa din plin, Nae a transportat parte din tezaurul Poloniei şi l-a ascuns pe Gheorghiu Dej în 44, refuzând apoi cu indiferenţă funcţia şi onorurile ce i-au fost oferite după venirea la putere a acestuia. A rămas în Vâlcea, cu lăutarii, cârciumile şi poveştile lui...

Eşarfa mea roz seamănă leit cu eşarfa roşie a bunicii, purtată la gât cu un zâmbet şăgalnic şi cuceritor, într-un portret vechi şi prăfuit de timp. Semănăm izbitor, eu şi bunica mea, stârnim exclamaţii de surprindere atunci când lumea îi vede imaginea din tinereţe. Şi ea tot geamănă, cu pasiune pentru gătit şi viaţă, cu o energie nesecată şi un umor spumos. Ceva din bunica mea îmi flutură la gât, în unduiri seducătoare, pe străzile toride ale Bucureştiului anului 2010, ca şi cum vremea ar fi încetat să curgă.