Thursday, June 7, 2012

Optimism

Băi, ce ființă optimistă am devenit între timp. Adică într-un an și mai bine de tăcere pe acest blog. E drept, blogul culinar mi-a acaparat toată atenția și mi-a consumat toate resursele de online, însă astăzi, când mi-am recitit rândurile păstrate cu atâta grijă în online, mi-am dat seama că io sunt poiată. O maare poiată națională și că e păcat de Dumnezeu să se piardă atâta talent. 

Prima idee care mi-a venit a fost să transform blogulețul ăsta cu gânduri și viață într-unul de fotografie, în care să vorbească imaginile mai mult decât Andruța. Poate așa voi face, poate nu. Cert e că mi-a plăcut să mă reîntâlnesc cu mine, Pufu, Iubi, București și toate cele mult-iubite și adorate.

Bine te-am regăsit, Andree-demult-uitată. I am so back.

Wednesday, March 23, 2011

Fără zahăr

Sunt împotriva dietelor ținute cu înfrigurare, cu durere, cu senzația persistentă a abținerii, a frustrării. Nu sunt eficiente nici pentru corp, nici pentru suflet, iar pentru minte, nici nu mai vorbesc. Cândva, demult, am ținut tot felul de diete pe care le-am abordat exact așa, pentru că nu a fost nimeni mai înțelept lângă mine care să mă învețe mai bine. N-au dat rezultate, și mi-au mărit complexele. Până într-o zi când am încetat să mă mai stresez cu privire la greutatea mea și m-am concentrat mai mult asupra spiritului. Dar asta e o altă poveste.

De câteva zile nu mai mănânc zahăr. Nu știu exact cum a apărut ideea - poate din excesul de dulciuri home-made din ultimul timp - însă cert este că am început să mă simt bine cu mine într-un fel aparte. Nu am nicio senzație de privare, de absență, la fel cum nu simt nicio privare din faptul că nu mănânc carne. Sunt alegeri, alegeri pe care le facem pentru a conștientiza, din când în cand, faptul că nu suntem condiționați de nimic din jurul nostru, că spiritul domină materia. Și mai e și o perioadă grozavă să descoperi minuni ascunse, ca magiunul din prune făcut de mama fără un strop de zahăr, doar din dulceața naturală a fructelor. Sau cușcușul picant cu legume, sănătos și tare hrănitor. Mă bucură toate, dar nu mă condiționează.

Acum ceva timp o prietenă îmi împărtășea dificultățile pe care le întâmpina când ținea diete, explicându-mi că-i e greu mai ales când călătorește. Mi-aduc aminte că i-am spus doar atât, că e o alegere, că ea alege. Alege să nu-i trebuiască, pur și simplu, iar corpul ei se va bucura și nu va simți lipsa a nimic. A părut să fie un moment de tainică eliberare pentru ea, și așa mi-am dorit să și fie.

Fiecare zi care se scurge îmi dă și mai multă putere, energia alegerii mele se acumulează și crește, crește ca Prâslea în șase luni cât alții în șase ani. Este aceeași energie pe care putem să o insuflăm și proiectelor noastre din alte sfere, acolo unde este nevoie de puțin sacrificiu, puțină determinare pentru a reuși. Este totul o chestiune de alegere.

Vă îmbrățișez, fiți puternici.

Monday, March 21, 2011

Alienare

Ne-am alienat cu totul, ca oameni, ca ființe sociale, ca fii ai lui Dumnezeu. E aproape inutil să vorbești în ziua de astăzi despre valori, despre respect, despre sacrificiu de sine, despre iubirea față de ceilalți. Am pierdut, ca rasă, ca nație, ca umanitate, aproape toate darurile bune pe care le-am primit în ziua Creației, și care până de curând fuseseră relativ bine gestionate de moșii și strămoșii noștri.

Dar nu, nu. Generația noastră a trebuit să ducă involuția un pas mai departe, mai grav, să o aducă la rang de normalitate. Fiecare zi trece și aduce cu sine noi dovezi de alienare, de îndobitocire, de mizerie și decădere umană. De la vecinii mei care se lasă abuzați ani în șir de zgomotele unei cârciumi răsuflate de cartier, preferă să se auto-inunde decât să repare niște amărâte de țevi și n-ar ieși Doamne-ferește cu o greblă să strângă jegul de sub propria fereastră, până la politicienii lacomi și corupți care, în tagmă cu tot felul de bișnițari dubioși FURĂ, fură de nu se mai opresc, de nu-i mai suportă pământul. Urăsc indolența lor, lașitatea noastră, a tuturor.

Mă uit cum cei din jurul meu nu numai că acceptă această realitate bolnavă și putrezită, dar și contribuie la ea. Între pițiponci și pițipoance, analfabetism, poluare, corupție, nesimțire și sfidare, abia mai pot să mai respir. Singura armă care mi-a mai rămas este conștiința mea. Cea care nu se dă dusă, cea care se încăpățânează să facă și să creadă în binele din noi, atât cât mai e. Câteodată mai vorbesc cu Dumnezeu, și-L întreb: „Tu cum de mai crezi în noi, bătrâne?” Nu-mi răspunde, sper să aibă un plan, sper sincer. Între timp, îmi împart viața cu Mr. Pufu și puținii oameni curați la suflet pe care îi mai cunosc. Și mă tot gândesc, cu obstinație, că dacă eu fac curat în fața blocului, și mai ieși și tu și faci la fel, și mai aduci un prieten, poate reușim să avem un oraș, o țară curate. Poate dacă fiecare și-ar face curat în grădina lui, am avea o lume mai curată. Și nu, nu-i un discurs ecologist. E un apel la umanitate.

Think about it.

Saturday, March 12, 2011

În prag de primăvară

M-am trezit cu pământ sub unghii. Am săpat cu el, după el, până am făcut bătături la mâini. Mirosea a reavăn, a proaspăt, a trezire și verde. Mi-am adâncit degetele după rădăcini, am aruncat putreziciunea și-am pus sămânță. Am respirat aer curat și vântul mi-a înroșit obrajii.

Uite-așa mi-am adus aminte de copilărie. De două ori pe an, primăvara și toamna, ieșeam să pregătesc grădina din fața blocului de o nouă schimbare, un nou anotimp, un nou cojoc: unul verde în martie, unul alb în octombrie. Greblam pământul, ardeam frunzele uscate, alergam printre gâze. Nu-mi păsa de modă, de păr, de praf, de ten, de haine, de servici, de lume. Alergam liberă printre frunze moarte, căutând viața, făcându-i loc. Îngropam adânc arpagicul, udam roșiile pe înserat vara și culegeam recolta toamna. Toate astea pe un petec de pământ din fața blocului - ce lume, câtamai lumea!

Astăzi, pentru prima oară de când m-am mutat în casă nouă, m-am simțit acasă. Astăzi, când mi-am afundat adânc mâinile în pământul din fața geamului camerei mele, când am scăpat lăstarii sfioși de întunecimea cojocului de frunze uscate, când mi-am pus grădina, plantele, inima, la încolțit, la rodit. E vremea să înmugurim, să înflorim, să rodim. Ce bine e acasă.

Friday, March 4, 2011

Fuck you very much

Tuturor celor care îmi spun ce să fac cu viaţa mea, cum e mai bine, ce am greşit, cum să mă comport, unde să fiu şi la ce oră, când să mă mărit, când să nasc, când să mor, când să fiu fericită, când să fiu tristă, când să mănânc, ce să mânânc, unde să trăiesc, ce să cred, ce să lucrez, cum să mă îmbrac, când să-mi fie frig, foame, cald, frică, vouă, tuturor celor care încercaţi să îmi călăriţi liberul arbitru, crezând cumva, omniscient, omnipotent, cu neruşinare, cu scuze arborate pe catarge, că Universul v-a dat această prerogativă, vă transmit, din inimă, un călduros:

FUCK YOU VERY MUCH!

Monday, January 3, 2011

Nimic nou, și totuși...

Iată-ne și în 2011. La început de an, oamenii își fac planuri, își stabilesc obiective, targeturi, iau hotărâri, își impun tot felul de decizii - rezoluții de an nou. Cu toate astea, nimic nu e nou. Eu, cea de astăzi, nu sunt diferită de cea din 31 decembrie 2010 cu nimic - nu-s mai odihnită, nu-s mai plină de energie, vitamine sau resurse. Sunt aceeași Mărie cu exact aceeași pălărie.

Contrar mentalizării colective, anul nou nu ne aduce începuturi proaspete. Începuturile vin din noi, pe 31 ianuarie, 27 februarie sau 3 martie, sau orice altă clipă în care suntem gata să fim altfel. Ne vom simți mai bine nu pentru că este 1 ianuarie 2011, și pesemne ca atunci totul este posibil, ci pentru că suntem iubiți, iubim, gătim, dansăm, ne bucurăm că suntem ceea ce suntem și ne descoperim pe noi, pe zi ce trece mai frumoși și mai puternici.

Azi, 3 ianuarie 2011, o zi ca oricare alta, aleg să fiu cine sunt, fără promisiuni și, în esență, fără încrâncenare. Azi, 3 ianuarie 2011, e o zi la fel de bună ca oricare alta să mă redescopăr, să mă reinventez, sau pur și simplu să fiu eu.

Monday, December 13, 2010

When does a girl give up her shoes?

Nu am multe perechi de pantofi, cum nu am nici foarte multe haine - ceva împotriva acumulării, aș zice. Însă lucrurile pe care le am, mi-s dragi, mi-s tovarășe. Pantofii mei au bătut cu mine munți și mări, țări și continente, autobuze, birouri și hoteluri, au fost cu mine când am plâns și când am râs, mi-au ținut de cald și de urât, boticul lor s-a uitat întotdeauna prietenos către mine, în sus. Cum, dar mai ales când știi că a venit momentul să-ți iei la revedere de la ei? Cum faci să îi arunci într-o pubelă plină cu resturi, când ați trecut prin atâtea împreună?

Am câteva perechi de pantofi care nu-și mai servesc demult scopul, și totuși nu mă-ndur să le arunc. How to? Poate dacă aș știi că își continuă misiunea, undeva, altundeva... Vezi? De asta au nevoie oamenii să creadă în Rai. Aș vrea ca pantofii mei să meargă în Rai.

Thursday, December 9, 2010

Vin sărbătorile, vin sărbătorile!

Astăzi m-am trezit veselă și bine dispusă, fără dureri de spate, cap sau suflet. Sărbătorile de iarnă sunt aproape, iar la mine acasă toate se așează, cumințele, la locul lor. Deja nu mai e niciun secret că Pufu și Andie stau în casă nouă, după cum pentru mine nu mai reprezintă niciun secret faptul că mutatul e treabă grea.

Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.

Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.

Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.

Monday, November 15, 2010

Oameni de cuvânt

Atunci când te apuci să îți renovezi casa de la zero sunt multe lucruri pe care nu le știi, multe la care nu te aștepți și multe pe care le estimezi greșit. Toți cei care au renovat sau construit o casă de la zero, vreodată în viața lor, știu foarte bine la ce mă refer.

În haosul responsabilităților cărora trebuie să le faci față, e important să fii ajutat de oameni de cuvânt, oameni de încredere. Omul meu a fost Laurențiu de la House Design SRL. Țin neapărat să-i mulțumesc pentru că a făcut lucrurile:
1. Bine
2. Repede
3. Responsabil
4. Profesionist
și, nu în ultimul rând, la un preț atractiv.

Dacă vreodată vă gândiți să începeți lucrări de renovare, eu îl recomand cu căldură. Vă va da sfaturi practice și foarte la obiect, și puteți avea încredere că ceea ce ați comandat se va realiza întocmai.

So, do remember: Laurențiu, House Design SRL, 0722268477.

Nu vreau să închei fără a mulțumi echipei de la Radical Instal, pentru instalațiile electice și sanitare, și lui Doru de la Casa și birou, pentru mobila de bucătărie și dressing. PROFESIONIȘTI. PROFESIONIȘTI. Nu am ce să le reproșez, iar asta, în universul renovării domestice, e mai mult decât o recomandare.

Saturday, November 13, 2010

O meserie

În ultimul timp am petrecut mult timp printre meșteri: zugravi, instalatori, electricieni, faianțari, parchetari, etc. Privindu-i la muncă, am avut o revelație, de fapt, o trezire a unui gând mai vechi. Mi-am dat seama că eu nu știu nicio meserie; și nu numai eu, toți micii trepăduși din multinaționale, project managerii, account supervisorii, vision clearance executive-ii, niciunii nu avem nicio meserie. Nu știm să reparăm o țeavă care ne curge, nu știm să punem la loc o siguranță, nu știm să dăm sau să chituim o gaură în perete, nu știm să cultivăm cartofi sau să operăm o inimă. Practic, nu știm să facem nimic din puținul util necesar vieții firești, de zi cu zi, a unei ființe umane simple, așa-lăsate de Dumnezeu.

La fel de inutili ne sunt și banii. Deunăzi mă uitam din autobuz cum unei doamne i-a căzut o hârtie de 1 leu pe jos. Dacă am merge pe stradă și nu am știi ce sunt banii, și am găsi hârtia respectivă, fie am arunca-o la coș, fie am aprinde focul cu ea sau am împacheta-o strâns și am înfige-o drept stavilă în vreo ușă de dulap.

Practic, nu reușesc să înțeleg cum am ajuns să devalorizăm lucrurile esențiale vieții, și să ne lăsăm prinși într-un cerc vicios în care non-valoarea conduce. Banul de hârtie este o non-valoare, o hârtie colorată jegoasă, umblată prin prea multe mâini. Există explicații istorice și economice pertinente, desigur, dar de fapt nu mă interesează, pentru că tocmai datorită lor băieții cu ceafă lată și lanțuri groase au vile în Pipera, iar oamenii cu suflet mare repară pereți prin blocuri comuniste în Titan. Și nu numai.

Aș vrea ca oamenii să învețe meserii, să învețe lucruri simple și utile. Aș vrea să învățăm să eliminăm puroiul complicațiilor societății moderne și așa zis evoluate. Aș vrea ca viața să fie mai simplă, mai respectuoasă și mai frumoasă, așa cum mi-o aduc aminte de copil.

Tuesday, November 9, 2010

Hazard is my DJ

Ar fi trebuit să dau la litere. Undeva, în adolescența mea, destinul meu părea să fie ăsta. Însă nu. Am dat la drept și am cunoscut-o pe Moni, am devenit vegetariană, am plecat în Franța la concurs fiindcă în liceu studiasem așa bine franceza, apoi în Budapesta pentru că un coleg mi-a spus de o bursă cu o zi înainte să aplic la alta (eu am luat-o, el nu), în Budapesta m-am îndrăgostit și am învățat portugheza și așa am ajuns să cunosc pe X și Y și să plec în lumea largă, și să pun cărămidă peste cărămidă în povestea vieții mele.

Nimic nu pare întâmplător în acest domino al legăturilor destinului. Și totuși. În această pânză de păianjen suntem prea mulți ca să contăm toți, sau fiecare.

Uneori ne sunt dați oameni, ne găsesc de prin negura timpului în viața și în circumstanțele astea, și nu putem scăpa lor. Alteori stăm la răscruci și nu vine să ne ia nimeni - dar poate și asta e o predestinare. Și, câteodată, în câte o noapte, mă pătrunde conștiința efemerității și nimicniciei noastre și îmi dau seama că Dumnezeu e prea ocupat să țeasă destinul fiecăruia dintre noi. Poate Dumnezeu e prea ocupat să fie, și atunci nu mai rămânem decât noi, micii, mulții, mărunții, neînsemnații, orbecăind muțește prin univers, căutând o explicație pentru marea întâmplare de a fi.

Thursday, November 4, 2010

Amânarea naște monștri

Nu știu dacă amânarea se naște din lașitate, din comoditate sau din neputință. Oricare ar fi motivul, cert este că amânarea nu duce la nimic bun. În liceu, prietena mea îmi spunea mereu, râzând și citându-l pe Murphy: „Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în 30 zile, atunci nu merită să îți mai bați capul cu ea.”

În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.

Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.

Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.

Să fiți curajoși.

Thursday, October 28, 2010

Andie in La-la-land

De ceva timp ard mâncarea, fie că e pe flacără sau în cuptor, fie că e vorba de crutoane, orez, semințe sau omlete. În jurul meu viața țopăie haotic iar eu sunt prea răcită ca să alerg după ea, să o prind de mână și să o scutur: „ce faci, fată”?

În La-la-land vecinii refuză să schimbe țevile care te și îi inundă, doar pentru că trebuie să dea o gaură în perete, proiectanții ENEL te sună sâmbătă dimineața de pe numere necunoscute, refuză să se legitimeze și îți pun întrebări ciudate, banca nu-ți dă credit pentru că ai uitat să bifezi o căsuță într-un formular stupid, oamenii mor și se nasc, tu tușești noaptea până la epuizare și Pufu pare singura ființă normală.

WTF is Andie doing in La-la-land?

Monday, October 18, 2010

Rutină

Uneori oamenii ajung să stea spate în spate în patul conjugal. Obosiți, stresați, concentrați, da, con-cen-tra-ted, pe cu totul alte priorități decât pe jumătatea semnificativă. Când o oră de somn devine mai importantă decât o oră de făcut dragoste, atunci e momentul să stai să îți pui întrebări. Să zicem că îți pui întrebări, însă care ar fi cele corecte? De aici oare se nasc reclamele în care ea caută cu disperare modalități de entertainment pentru iubit, timp în care coafura rezistă? Sau urgențele de pe la 2 noaptea, cu cele mai stranii contorsionări între obiecte de uz casnic?

De fapt, eu pornisem de la cu totul altă idee. Deunăzi mi-a sărit în ochi un cuplu de relativ proaspăt căsătoriți care își petrece tot timpul împreună: afaceri, hobby-uri, pasiuni, casă, masă, purcel, cățel. Eu una mi-aș pierde mințile, s-ar duce undeva pe apa libertății în jos la vale. Însă ei nu dau niciun semn că ar fi ceva în neregulă. Oare reușesc să mențină flacăra aprinsă, sau ne mint pe noi, ăștiălalți? Sau... s-or fi mințind pe ei înșiși, dar nu așa, oricum, ci profesionist, integral?

Credem sau nu credem în iubirea care rezistă în rutină, la nesfârșit, ca fixativul sau gustul gumei Spearmint? Or is it all really just for show? Sunt obosită, e adevărat. Dar sunt trează, sunt foarte trează.

Thursday, October 14, 2010

Dans ma cuisine, le pain au naturel

De câteva zile visez, cu ochii larg deschiși, la bucătăria perfectă. Are fronturi albe, masive, cu model roman, iar baza și blatul de fag. Înaltă, potrivită mie, are linii armonioase ce nu supără ochiul cu nimic, un spațiu de lucru generos, și neapărat o chiuvetă cu cuvă dublă și baterie „gât de lebădă.” Bazele au sertare glisante cu amortizor, căci nu mă văd scotocind după oale, prin colțuri. În bucătăria mea, toate îmi sunt la îndemână. Tigăi de toate mărimile, tăvi și forme de brioșe, forme albe de copt, polonice, cuțite, coșuri și chiar câteva cărți cu rețete.

Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.

În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.

Thursday, October 7, 2010

O zi amestecată

Cu oameni care nu-și țin promisiuni, cu mine care nu mi-am ținut promisiuni, cu oameni răi, cu oameni buni, cu întârzieri, cu descoperiri, cu frustrări, certuri, tensiuni. E foarte greu să îți menții calmul așa, nemâncat și nebăut.

A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.

Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.

Tuesday, October 5, 2010

Andie finds a home

Cât de important e locul tău în lume? Cât de important e să te simți acasă - și, mai ales, unde este ACASĂ?

M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...

Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.

Tuesday, September 28, 2010

Hallelujah

În câteva ceasuri se duce și marțea asta. Leonard Cohen îmi ține companie. Mă mângâie muzica lui, mă susține, mă unge pe suflet după o zi așa grea.
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!

Friday, September 24, 2010

Scrisoarea sufletului meu către mine

19 aprilie 2010

Dragă Andreea,

Îți scriu pentru că te iubesc. Pentru că m-am săturat să sufăr cu tine, în tăcere, atunci când te văd suferind. Pentru că m-am săturat să te știu departe, cu mintea încețoșată și ochii acoperiți. Pentru că m-am săturat să te văd închisă în tine, speriată și ruptă. M-am săturat, pentru că ești atât de întreagă...

Draga mea Andreea - de unde să încep în a-ți spune cât de minunată ești? Cât de curat, cât de limpede îți este înăuntrul! Dragă Andreea, în faldurile sufletului tău stă viața și mirarea și descoperirea și taina. Nu mai închide, nu mai ridica ziduri, nu-ți mai întoarce privirea. Nu te resemna.

Nu o să-ți țin discursuri despre putere. O să-ți țin un discurs despre frumusețe, despre tine. Ai lacrimi sărate, dragă Andreea, și nu-ți văd ochii, nu-ți văd lumina de ele. Nu da cu mâna, dragă Andreea.

Toate trec - asta e marea ușurare și totodată marea durere a lumii. Nu-ți fie frică, draga mea, mă ai pe mine. Îți ud florile, îți iubesc apusurile și-ți fac patul - alb, curat, îmbietor. Îți spăl picioarele și-ți curăț rănile.

Iubește-mă și tu, dragă Andreea, că m-a pustiit setea de tine. Nu mai rătăci, că m-au înțepat pietrele în tălpi și mi-a intrat nisip în vene. Am picioarele obosite de cât am alergat după tine, și n-am ajuns decât să te miros o dată, după ureche. Nu-i drept, nu-i drept, dragă Andreea.

Ai curajul să privești în față, chiar dacă vederea mea e înfricoșătoare. Urâțenia mea e și a ta. Dar la fel e și iubirea.

Nu știu cât ne-a mai rămas, dragă Andreea. Hai să rămânem împreună, vrei? Nu-ți fie teamă, știu să tac. O să tac atât cât o să ai nevoie - tu o să-mi faci un semn cu o unghie. Ia cuvintele mele toate, dragă Andreea, ia cât este, ia, că este. De preaplin nu mi-e frică, dragă Andreea. Mi-e frică doar de preagolul din ochii tăi câteodată.

Caută-mă și tu, dragă Andreea, așa cum ți-ai căutat doi „E” și doi „A”. Ia-mă în tine, fă-mă vocală și consoană și pune-mă bine în tăcerea ta. Acolo cresc mărgăritare, cu miros de zâne, cum îți plac ție.

Vântură-mă puțin, zboară-mă ca pe niște flori de păpădie, dragă Andreea. Zboară-mă între frunze de salcâm și fag, acolo unde cântă cucul, știi tu. Așează-te lângă mine, să ascultăm puțin veșnicia.

Și mai taci din gânduri, Andree, că nu mă pot auzi de tine! Ți-aduci aminte, ți-aduci aminte cum era aerul în seara aia? Tu ai crezut că sunt o arătare, dar eu știam că ne întâlnisem. De ce m-ai pierdut pe drum, dragă Andreea?

Hai, odihnește-te, dragă Andreea. Ți-am învelit spatele și ți-am pus ceasul să sune. Mâine o să te țin de mână.

Te iubesc, dragă Andreea.

Tuesday, September 21, 2010

Așa mult zgomot

E așa mult zgomot în jurul meu în ultimul timp. Toate se întâmplă pe fast forward, toți îmi vor atenția și timpul, mai ales timpul. Nu prea am să vă dau, de parcă aș da de la mine. Am nevoie de un pic de liniște, un pic de pace în interiorul meu, ca să mă mai aud, să-mi aud vocea și gândurile și dorințele. Știu cine sunt, doar că uneori, de așa mult zgomot, parcă nu mai disting. Să ascultăm puțină muzică, în haosul ăsta zgomotos și lacom.