E martie, şi totuşi e iarnă. Aşa se pare: bocancii îmi scrâşnesc pe zăpadă, mâinile mi-au îngheţat în mănuşi şi lumea nu priveşte în jur. Sunt plină de întrebări şi nelamuriri, rămase de când era mult ger şi tăceam neîntrerupt. S-au copt în mine mult şi mocnit, ele, sentimentele. Au început primăvara, şi acum îmi aduc aminte fremătarea care m-a cuprins când încolţeau. Era ceva în aer, da, era, sunt sigură. Nu poţi uita niciodată primăvara sentimentelor - de fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nici n-are rost să încerci.
Mai greu e când creşti. Unde să te duci, ce să faci şi să înţelegi din tine când vine vara? Te scoate din tine, iar tu, omul renăscut, înveţi să fii altcineva. Nu greşesc când spun că înveţi să creşti odată cu tine.
Toamna nu e loc de regrete, deşi sunt inevitabile. Toamna trăieşti cu ceea ce ai, te hrăneşti din ceea ce a fost şi te adăposteşti în ceea ce este.
Iarna? Iarna contempli. Iarna te înalţi în tine când te gândeşti la frenezia primăverii, te strângi şi tremuri la amintirea soarelui ce te-a ars vara, zâmbeşti amar şi confuz cu gândul la toamnă şi taci şi asculţi, că doar e iarnă.
E iarnă, şi totuşi e martie.
No comments:
Post a Comment