Casa mea e în inima ta. Nu ţi-am spus-o până acum niciodată, pentru că am sperat să mă găseşti acolo. Am crezut că m-ai găsit acolo şi taci pentru că ştii. Umblu mult, şi umblu aiurea - însă şi tu faci la fel. De aceea am ales să mă ascund în casa noastră din inima ta, aşa eram sigură că nu îţi va mai fi teamă.
Mă bucur de fiecare clipă petrecută în tine. Nu se vede de afară, pentru că m-am ascuns bine - şi n-o să plec, şi n-o să plec, că am prins rădăcini adânci, şi s-au încurcat cu ale tale, şi acum nu mai ştiu care cum sunt, nu mai ştiu unde începi tu şi mă termin eu...
Dar dacă totuşi lumea asta te-a făcut să intri în casă fără să mă vezi, ei bine, iubitule, deschide ferestrele larg, că a venit primăvara şi soarele ne caută, iar eu am nevoie să respir şi să alerg şi să-ţi scotocesc prin inimă, că eu sunt eu, şi trebuie să am tot. Lasă-mă, că mă simt ca un copil când sunt în casa noastră din inima ta, şi am nevoie să mă joc şi să smulg buruieni şi să-ţi dau un pahar cu lapte şi să te mângâi pe frunte.. nu ştii că pentru tine-s toate?
Wednesday, March 31, 2010
Tuesday, March 30, 2010
Viața după dragoste
Mă uit la un interviu cu Angela Gheorghiu, pe TVR 1. Multă culoare, dar și multă dramă în viața ei. O soră mult iubită moartă la numai 29 ani. Adică la vârsta mea. Și-a părăsit soțul care o adora pentru o altă iubire, iar el a iertat-o.
Cu toții suferim. Cu toții ne bucurăm. De afară totul are o poleială minunată, dar pe dinăuntru nimeni nu e scutit nici de greu, nici de bine. Însă mi se pare îmbucurător să observ că da, există viață după iubire. Îmi dă speranța și forța de a trece prin viață având curajul de a iubi, de a nu mă opri din iubit.
Cu toții suferim. Cu toții ne bucurăm. De afară totul are o poleială minunată, dar pe dinăuntru nimeni nu e scutit nici de greu, nici de bine. Însă mi se pare îmbucurător să observ că da, există viață după iubire. Îmi dă speranța și forța de a trece prin viață având curajul de a iubi, de a nu mă opri din iubit.
Fun with Luminiţa and Gigi
Vă povesteam acum ceva vreme de păţaniile noastre cu femeia de servici şi şoferul. Nu vreau să insist azi pe detaliile "regăsirii" la întoarcerea din concediu, ci mai degrabă pe relaţiile umane care se formează între oameni, în societate. Mi-am dat seama că fiecare relaţie umană de orice fel - de dragoste, de prietenie, de muncă, etc. - se înscrie într-un principiu general valabil, în care părţile au de umplut doar două roluri: cel de dominat şi cel de dominator. Oricât am încerca să negăm, dacă ne analizăm serios relaţiile din viaţă vom constata cu surprindere că îndeplinim sau am îndeplinit unul din cele două roluri.
Luminiţa, de pildă, este complet dominată. Asta nu înseamnă că Luminiţei îi place, sau că se supune întocmai - ergo concediul medical. Însă la întoarcerea la birou Luminiţa nu s-a întors demnă. Luminiţa s-a întors speriată, cu o deontologie profesională de admirat. Nu cred să o mai fi văzut vreodată luând gunoiul atât de repede, sau dând cu aspiratorul cu atâta abnegaţie - şi toate într-o singură zi! Ba chiar a început să-mi vorbească cu dumneavoastră (!?).
Cred că această subordonare inconştientă are loc încă de la prima întâlnire, din primul moment în care câmpurile noastre creatoare se intersectează. Am văzut şefi dominaţi de angajaţi, la fel de bine cum am văzut părinţi dominaţi de copii sau iubiţi de iubite. Ierarhia socială nu se aplică atunci când vine vorba de personalităţi. Inexplicabil, am văzut oameni puternici jucaţi pe degete de figuri aparent banale şi mi s-a confirmat din nou că, în viaţă, fiecare din noi joacă roluri duble, secvenţiale, esenţial mutabile.
Dominatorilor, eu le zic "bullies", pentru că se bagă cu forţa în viaţa ta, te intimidează, umilesc şi nu acceptă alt adevăr în afara celui pe care îl enunţă chiar ei. Uneori - aceia mai rafinaţi - au şi ipocrizia de a afirma că îţi vor binele şi că e alegerea ta dacă vrei să "mergi pe calea cea bună", lor fiindu-le indiferent. Ei bine, credeţi-mă, nu le e indiferent deloc. They feed on you. Se hrănesc din temerile şi nesiguranţele voastre. Iar dacă veţi fi bine la un moment dat, vă vor căuta, spre a-şi reafirma superioritatea şi întări relaţia ierarhică. Spre a vă rearunca la loc de unde aţi plecat. Niciun dominator nu se va împăca uşor cu pierderea rolului de stăpân absolut. Vai şi amar dacă veţi încerca să le rezistaţi! Sunt oameni surzi şi pierduţi, care rareori ştiu să iubească cu adevărat. Rătăciţi.
Dominaţii sunt nişte laşi, cu prea puţină încredere în forţele proprii, cu prea puţină stimă de sine. Câteodată mă întreb dacă nu cumva fiecare dominat îşi caută un dominator care să ia decizii pentru el, astfel încât responsabilitatea eşecului să nu cadă pe umerii proprii. Cu greu vor ieşi dominaţii din acest cerc vicios, din această dependenţă absurdă de o personalitate mai puternică. Greu, pentru că vor trebui să schimbe mental ceea ce sunt. Să se reafirme pe alte poziţii. Greu, dar nu imposibil. Poţi fi mic, dar mare - însă trebuie să fii.
Nu vreau să credeţi că în mintea mea relaţiile umane se reduc la un simplu joc sado-maso. E mai mult de atât. Există şi acei oameni care sunt mai mult de atât. Şi mai suntem şi noi, cei care încercăm să fim mai mult de atât.
Luminiţa, de pildă, este complet dominată. Asta nu înseamnă că Luminiţei îi place, sau că se supune întocmai - ergo concediul medical. Însă la întoarcerea la birou Luminiţa nu s-a întors demnă. Luminiţa s-a întors speriată, cu o deontologie profesională de admirat. Nu cred să o mai fi văzut vreodată luând gunoiul atât de repede, sau dând cu aspiratorul cu atâta abnegaţie - şi toate într-o singură zi! Ba chiar a început să-mi vorbească cu dumneavoastră (!?).
Cred că această subordonare inconştientă are loc încă de la prima întâlnire, din primul moment în care câmpurile noastre creatoare se intersectează. Am văzut şefi dominaţi de angajaţi, la fel de bine cum am văzut părinţi dominaţi de copii sau iubiţi de iubite. Ierarhia socială nu se aplică atunci când vine vorba de personalităţi. Inexplicabil, am văzut oameni puternici jucaţi pe degete de figuri aparent banale şi mi s-a confirmat din nou că, în viaţă, fiecare din noi joacă roluri duble, secvenţiale, esenţial mutabile.
Dominatorilor, eu le zic "bullies", pentru că se bagă cu forţa în viaţa ta, te intimidează, umilesc şi nu acceptă alt adevăr în afara celui pe care îl enunţă chiar ei. Uneori - aceia mai rafinaţi - au şi ipocrizia de a afirma că îţi vor binele şi că e alegerea ta dacă vrei să "mergi pe calea cea bună", lor fiindu-le indiferent. Ei bine, credeţi-mă, nu le e indiferent deloc. They feed on you. Se hrănesc din temerile şi nesiguranţele voastre. Iar dacă veţi fi bine la un moment dat, vă vor căuta, spre a-şi reafirma superioritatea şi întări relaţia ierarhică. Spre a vă rearunca la loc de unde aţi plecat. Niciun dominator nu se va împăca uşor cu pierderea rolului de stăpân absolut. Vai şi amar dacă veţi încerca să le rezistaţi! Sunt oameni surzi şi pierduţi, care rareori ştiu să iubească cu adevărat. Rătăciţi.
Dominaţii sunt nişte laşi, cu prea puţină încredere în forţele proprii, cu prea puţină stimă de sine. Câteodată mă întreb dacă nu cumva fiecare dominat îşi caută un dominator care să ia decizii pentru el, astfel încât responsabilitatea eşecului să nu cadă pe umerii proprii. Cu greu vor ieşi dominaţii din acest cerc vicios, din această dependenţă absurdă de o personalitate mai puternică. Greu, pentru că vor trebui să schimbe mental ceea ce sunt. Să se reafirme pe alte poziţii. Greu, dar nu imposibil. Poţi fi mic, dar mare - însă trebuie să fii.
Nu vreau să credeţi că în mintea mea relaţiile umane se reduc la un simplu joc sado-maso. E mai mult de atât. Există şi acei oameni care sunt mai mult de atât. Şi mai suntem şi noi, cei care încercăm să fim mai mult de atât.
Monday, March 29, 2010
Am găsit bicicleta azur!
Am găsit bicicleta azur!!! Și nici nu e așa scumpa cum credeam!!! Acum îmi trebuie doar un loc în care să o depozitez. Clar, trebuie să îmi iau casă. Poate ar trebui să îl ascult mai mult pe iubi.
Sunday, March 28, 2010
Febră și gânduri despre umanitate
Am căzut pradă gripei. Sau răcelii, sau unui banal roșu în gât. Nu pot înghiți, n-am poftă de mâncare, am febră de mă dor ochii în cap, iar creierul mi se bălăngăne între pereții craniului. All in all, feeling pretty lousy.
Colac peste pupăză - probabil în deplină armonie cu starea mea fizică - am mai și văzut un film cu vampiri: Daybreakers. Am crezut, în buna tradiție a filmelor cu vampiri care îmi plac atât de mult (Underworld, în special, și cred că numai datorită magnificei Kate Beckinsale, pe care o ador), că va fi ceva de gen. S-a dovedit însă un măcel inutil, cu multă vopsea roșie, o poveste trasă de păr și extrem de predictibilă, cu miros de comercialism american pe alocuri. Chiar și Ethan Hawke - alt actor care mie mi se pare interesant - nu a putut face nimic pentru a salva situația.
Filmul te proiectează la început într-o lume în care vampirismul reprezintă regula, iar umanitatea anormalul. Oameni reduși la stadiul de ferme de sânge, vampiri care vânează puținele resurse rămase. Un vampir hematolog găsește un leac pentru a transforma vampirii înapoi în oameni, însă elitele corupte încearcă să împiedice asta pentru a nu-și pierde monopolul și controlul asupra maselor de oameni/vampiri. De câte ori am văzut asta, în diferite forme?
Demult, undeva în istoria minții mele, a fost Johnny Mnemonic, cu Keanu și industria farmaceutică în rol de world dominator and controller. Apoi îmi aduc aminte de Equilibrium, în care un minunat Christian Bale își trădează tagma pentru a reîncepe o nouă viață plină de emoții într-o lume care nu poate fi concepută altfel, nici măcar de dragul evitării războaielor. Evident, a fost Matrix - și aici nu mă pot abține să nu remarc similaritatea cu scenele de luptă din Equilibrium (who drew from where?) - și, mai recent, Book of Eli. Și câte altele de care eu nu-mi amintesc acum, în aburii febrei!!
Se pare că oamenilor le plac scenariile în care puțini supraviețuitori ai planetei - cei aleși - rămân într-o lume apocaliptică pentru a lupta contra celor „decăzuți”, pândiți la tot pasul de pericolul de a deveni unii dintre ei. Totuși, între toate, filmul care m-a cutremurat cel mai mult a fost I am legend. Singurătatea personajului principal nu cred că poate fi comparată cu nimic altceva. Să fii singur și lipsit de speranță într-o lume de monștri. Într-un fel, de multe ori stau și mă întreb - efectele speciale la o parte - dacă nu cumva trăim deja în aceste lumi. Dacă nu cumva, metaforic vorbind, ne luptăm zilnic cu demoni mai puțini vizibili. Și dacă e așa, în care tabără suntem?
Noapte bună, gândiți-vă la asta.
Colac peste pupăză - probabil în deplină armonie cu starea mea fizică - am mai și văzut un film cu vampiri: Daybreakers. Am crezut, în buna tradiție a filmelor cu vampiri care îmi plac atât de mult (Underworld, în special, și cred că numai datorită magnificei Kate Beckinsale, pe care o ador), că va fi ceva de gen. S-a dovedit însă un măcel inutil, cu multă vopsea roșie, o poveste trasă de păr și extrem de predictibilă, cu miros de comercialism american pe alocuri. Chiar și Ethan Hawke - alt actor care mie mi se pare interesant - nu a putut face nimic pentru a salva situația.
Filmul te proiectează la început într-o lume în care vampirismul reprezintă regula, iar umanitatea anormalul. Oameni reduși la stadiul de ferme de sânge, vampiri care vânează puținele resurse rămase. Un vampir hematolog găsește un leac pentru a transforma vampirii înapoi în oameni, însă elitele corupte încearcă să împiedice asta pentru a nu-și pierde monopolul și controlul asupra maselor de oameni/vampiri. De câte ori am văzut asta, în diferite forme?
Demult, undeva în istoria minții mele, a fost Johnny Mnemonic, cu Keanu și industria farmaceutică în rol de world dominator and controller. Apoi îmi aduc aminte de Equilibrium, în care un minunat Christian Bale își trădează tagma pentru a reîncepe o nouă viață plină de emoții într-o lume care nu poate fi concepută altfel, nici măcar de dragul evitării războaielor. Evident, a fost Matrix - și aici nu mă pot abține să nu remarc similaritatea cu scenele de luptă din Equilibrium (who drew from where?) - și, mai recent, Book of Eli. Și câte altele de care eu nu-mi amintesc acum, în aburii febrei!!
Se pare că oamenilor le plac scenariile în care puțini supraviețuitori ai planetei - cei aleși - rămân într-o lume apocaliptică pentru a lupta contra celor „decăzuți”, pândiți la tot pasul de pericolul de a deveni unii dintre ei. Totuși, între toate, filmul care m-a cutremurat cel mai mult a fost I am legend. Singurătatea personajului principal nu cred că poate fi comparată cu nimic altceva. Să fii singur și lipsit de speranță într-o lume de monștri. Într-un fel, de multe ori stau și mă întreb - efectele speciale la o parte - dacă nu cumva trăim deja în aceste lumi. Dacă nu cumva, metaforic vorbind, ne luptăm zilnic cu demoni mai puțini vizibili. Și dacă e așa, în care tabără suntem?
Noapte bună, gândiți-vă la asta.
Saturday, March 27, 2010
I dream of Tango
Noaptea visez tango. Nu știu să scriu un jurnal despre cum învăț tango - n-am nici cunoștințele, nici experiența, nici dorința necesare. Știu însă să scriu despre cum tango mă învață pe mine.
Fiecare dans e altfel, în fiecare dans trebuie să mă deschid altfel. Mă las purtată de brațe străine înspre ceva ce numai eu știu, pentru că e numai al meu. Trebuie să fiu cu partenerul meu. Dacă îl înșel cu un alt gând, tango află și se răzbună. Corpul meu trebuie să fie cu totul reflexia partenerului meu. Dreaptă, prezentă, în axă, trebuie să urmez credincioasă linia descrisă de leader.
Picioarele mele trebuie să se lase duse, iar eu trebuie să mă abandonez. Să abandonez limitele, încordarea. Să plutesc în lumină, în doi, cu încredere. Gravity, stay the hell away from me.
Fiecare dans e altfel, în fiecare dans trebuie să mă deschid altfel. Mă las purtată de brațe străine înspre ceva ce numai eu știu, pentru că e numai al meu. Trebuie să fiu cu partenerul meu. Dacă îl înșel cu un alt gând, tango află și se răzbună. Corpul meu trebuie să fie cu totul reflexia partenerului meu. Dreaptă, prezentă, în axă, trebuie să urmez credincioasă linia descrisă de leader.
Picioarele mele trebuie să se lase duse, iar eu trebuie să mă abandonez. Să abandonez limitele, încordarea. Să plutesc în lumină, în doi, cu încredere. Gravity, stay the hell away from me.
Thursday, March 25, 2010
Adultul pseudo-intelecto-neuro-ipohondru
Am primit asta de la o prietena, si pur si simplu nu m-am putut abtine sa nu-l postez. Enjoy :)
"Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-ipohondri.... adica noi...
Se spune ca zilnic trebuie sa mancam un mar pentru fier si o banana pentru potasiu. De asemenea o portocala pentru vitamina C, o jumatate pepene galben pentru a imbunatati digestia si o cana de ceai verde, fara zahar, pentru a preveni diabetul.
In fiecare zi trebuie sa bei doi litri de apa si apoi sa astepti timp dublu decat timpul pe
care ti l-a luat ca sa le bei.
Zilnic trebuie sa mananci Activia sau iaurt, pentru a avea "L.Cassei Defensis", care nu stie nimeni ce este, dar se pare ca, daca nu bei un iaurt si jumatate in fiecare zi, incepi sa vezi lumea cam tulbure.
In fiecare zi o aspirina, pentru a preveni infarctul, si un pahar de vin rosu, pentru acelasi lucru. Si altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Si unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era. Daca le bei pe toate impreuna, chiar si daca faci o congestie, nu te mai preocupa si probabil nici nu te mai intereseaza.
In fiecare zi trebuie sa mananci fibre. Multe, foarte multe fibre Trebuie sa mananci intre 4-6 feluri zilnic, usoare, fara sa uiti sa mesteci de 100 de ori fiecare inghititura. Facand un mic calcul, doar pentru a manca, iti ia cam 5 ore. Ah, dupa fiecare mancare trebuie sa te speli pe dinti, adica: dupa Activia si fibre, dintii, dupa banana, dintii, dupa mar, dintii...si asa, daca ai dinti, fara sa uiti
sa folosesti firul entar, masajul gingiilor, o sorbitura de Plax. Mai bine umple cada si pune muzica, pentru ca intre apa, fibra si dinti, iti vei petrece cateva ore aici, inauntru.
Daca dormi 8 ore si lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mancare, fac 21. Iti raman 3, in care intotdeauna se poate intampla ceva imprevizibil. Dupa statistici, ne uitam 3 ore zilnic la televizor. Ei bine, deja nu se poate, pentru ca in fiecare zi trebuie sa mergi cel putin o jumatate de ora adica sa te intorci dupa 15 minute, ca altfel dupa o jumatate de ora se face o ora de mers. Si trebuie sa-ti pastrezi prieteniile, pentru ca sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Si cand pleci in vacanta deasemeni. Pe langa asta trebuie sa fii bine informat, asa ca trebuie sa citesti cel putin doua ziare si anumite articole de revista, pentru a compara informatia.
Ah!, trebuie sa faci sex zilnic, dar fara sa ajungi sa fie ca o rutina: trebuie sa fii inventator, creator, sa renovezi seductia. Asta ia timp; si nici nu mai vorbim daca este sex tantric !!!(cu respect iti amintesc: dupa fiecare mancare , trebuie sa-ti perii dintii). De asemenea trebuie sa-ti faci timp pentru curatenie, pentru spalat rufe, vase, si nu mai zic daca ai caine, sau alt animal... copiii.
In fine, dupa socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic. Singura posibilitate care-mi trece prin minte este sa faci mai multe lucruri deodata, de exemplu: iti faci dus cu apa rece si cu gura deschisa, asa bei cei 2 litri de apa. In timp ce iesi din baie cu periuta de dinti in gura, te duci sa faci amor (tantric) in picioare, cu perechea ta, care in treacat se uita la TV si comenteaza, in timp ce tu maturi. Ti-a ramas o mana libera? Cheama-ti prietenii si parintii !!! Bea vinul (dupa ce iti chemi parintii va fi nevoie).
Iaurtul cu mar ti-l poate da perechea ta, in timp ce isi mananca banana cu Activia si maine
schimbati. Cel putin ca deja am crescut, nu mai trebuie sa luam obligatoriul Danonino Extra Calcio in fiecare zi. Uuuf!!! Dar daca iti raman 2 minute, retrimite asta prietenilor (pe care trebuie sa-i uzi ca pe plante), in timp ce iei o lingurita de All Bran, care face foarte bine.
Si acuma te las pentru ca intre iaurt, jumatatea de pepene, berea, primul litru de apa si a treia mancare de fibra din zi, deja nu stiu ce sa mai fac, dar am nevoie la closet urgent.
Ah, o sa profit si imi voi lua periuta de dinti...
DACA DEJA L-AM MAI TRIMIS ALTADATA, SCUZE....ESTE DIN CAUZA BOLII ALZHEIMER, PE CARE, IN CIUDA ATATOR INGRIJIRI, NU AM PUTUT SA O COMBAT!"
"Pentru adultii contemporani, pseudo-intelecto-neuro-ipohondri.... adica noi...
Se spune ca zilnic trebuie sa mancam un mar pentru fier si o banana pentru potasiu. De asemenea o portocala pentru vitamina C, o jumatate pepene galben pentru a imbunatati digestia si o cana de ceai verde, fara zahar, pentru a preveni diabetul.
In fiecare zi trebuie sa bei doi litri de apa si apoi sa astepti timp dublu decat timpul pe
care ti l-a luat ca sa le bei.
Zilnic trebuie sa mananci Activia sau iaurt, pentru a avea "L.Cassei Defensis", care nu stie nimeni ce este, dar se pare ca, daca nu bei un iaurt si jumatate in fiecare zi, incepi sa vezi lumea cam tulbure.
In fiecare zi o aspirina, pentru a preveni infarctul, si un pahar de vin rosu, pentru acelasi lucru. Si altul de vin alb, pentru sistemul nervos. Si unul de bere, pe care deja nu-mi mai amintesc pentru ce era. Daca le bei pe toate impreuna, chiar si daca faci o congestie, nu te mai preocupa si probabil nici nu te mai intereseaza.
In fiecare zi trebuie sa mananci fibre. Multe, foarte multe fibre Trebuie sa mananci intre 4-6 feluri zilnic, usoare, fara sa uiti sa mesteci de 100 de ori fiecare inghititura. Facand un mic calcul, doar pentru a manca, iti ia cam 5 ore. Ah, dupa fiecare mancare trebuie sa te speli pe dinti, adica: dupa Activia si fibre, dintii, dupa banana, dintii, dupa mar, dintii...si asa, daca ai dinti, fara sa uiti
sa folosesti firul entar, masajul gingiilor, o sorbitura de Plax. Mai bine umple cada si pune muzica, pentru ca intre apa, fibra si dinti, iti vei petrece cateva ore aici, inauntru.
Daca dormi 8 ore si lucrezi alte 8, plus cele 5 pe care le folosim pentru mancare, fac 21. Iti raman 3, in care intotdeauna se poate intampla ceva imprevizibil. Dupa statistici, ne uitam 3 ore zilnic la televizor. Ei bine, deja nu se poate, pentru ca in fiecare zi trebuie sa mergi cel putin o jumatate de ora adica sa te intorci dupa 15 minute, ca altfel dupa o jumatate de ora se face o ora de mers. Si trebuie sa-ti pastrezi prieteniile, pentru ca sunt ca plantele: trebuie udate zilnic. Si cand pleci in vacanta deasemeni. Pe langa asta trebuie sa fii bine informat, asa ca trebuie sa citesti cel putin doua ziare si anumite articole de revista, pentru a compara informatia.
Ah!, trebuie sa faci sex zilnic, dar fara sa ajungi sa fie ca o rutina: trebuie sa fii inventator, creator, sa renovezi seductia. Asta ia timp; si nici nu mai vorbim daca este sex tantric !!!(cu respect iti amintesc: dupa fiecare mancare , trebuie sa-ti perii dintii). De asemenea trebuie sa-ti faci timp pentru curatenie, pentru spalat rufe, vase, si nu mai zic daca ai caine, sau alt animal... copiii.
In fine, dupa socoteala mea, imi ies cam 29 de ore zilnic. Singura posibilitate care-mi trece prin minte este sa faci mai multe lucruri deodata, de exemplu: iti faci dus cu apa rece si cu gura deschisa, asa bei cei 2 litri de apa. In timp ce iesi din baie cu periuta de dinti in gura, te duci sa faci amor (tantric) in picioare, cu perechea ta, care in treacat se uita la TV si comenteaza, in timp ce tu maturi. Ti-a ramas o mana libera? Cheama-ti prietenii si parintii !!! Bea vinul (dupa ce iti chemi parintii va fi nevoie).
Iaurtul cu mar ti-l poate da perechea ta, in timp ce isi mananca banana cu Activia si maine
schimbati. Cel putin ca deja am crescut, nu mai trebuie sa luam obligatoriul Danonino Extra Calcio in fiecare zi. Uuuf!!! Dar daca iti raman 2 minute, retrimite asta prietenilor (pe care trebuie sa-i uzi ca pe plante), in timp ce iei o lingurita de All Bran, care face foarte bine.
Si acuma te las pentru ca intre iaurt, jumatatea de pepene, berea, primul litru de apa si a treia mancare de fibra din zi, deja nu stiu ce sa mai fac, dar am nevoie la closet urgent.
Ah, o sa profit si imi voi lua periuta de dinti...
DACA DEJA L-AM MAI TRIMIS ALTADATA, SCUZE....ESTE DIN CAUZA BOLII ALZHEIMER, PE CARE, IN CIUDA ATATOR INGRIJIRI, NU AM PUTUT SA O COMBAT!"
Pe bază de stres
Femeia de servici de la mine de la birou este în concediu medical "pe bază de stres". 7 zile lucrătoare. La fel a fost şi şoferul nostru anul trecut, aproape chiar de limita a 90 zile. Ce fac oamenii ăştia în mod concret?
Femeia de servici are program luni-vineri de la 13.00-21.00. Stă doar până pe la 7-8 pm, că doar ce să facă atâta? Are de făcut curat în fix 6 birouri mititele, plus o sală de conferinţe. Ia gunoiul, şterge praful, spală vasele, dă cu aspiratorul. Nu în această ordine, şi nu zilnic.
Şoferul aduce personalul de conducere dimineaţa la servici (din aceeaşi locaţie aproximativă, deci nu face decât un drum), după care dispare pe toata perioada zilei de lucru, iar dacă îl cauţi la telefon cu siguranţă îţi va răspunde că numai de data asta a intervenit o urgenţă. La sfârşitul programului, face acelaşi drum cu şefii spre casă. Ocazional, mai e trimis după câte un document sau persoană. Ocazional.
Aceşti doi oameni, conform buletinelor medicale, sunt cei mai stresaţi din compania noastră. Ei duc greul. Daţi-mi voie să tac şi să-mi contemplu propria stupoare, în timp ce şterg mesele în sala de conferinţe, spăl vase şi duc gunoiul.
Femeia de servici are program luni-vineri de la 13.00-21.00. Stă doar până pe la 7-8 pm, că doar ce să facă atâta? Are de făcut curat în fix 6 birouri mititele, plus o sală de conferinţe. Ia gunoiul, şterge praful, spală vasele, dă cu aspiratorul. Nu în această ordine, şi nu zilnic.
Şoferul aduce personalul de conducere dimineaţa la servici (din aceeaşi locaţie aproximativă, deci nu face decât un drum), după care dispare pe toata perioada zilei de lucru, iar dacă îl cauţi la telefon cu siguranţă îţi va răspunde că numai de data asta a intervenit o urgenţă. La sfârşitul programului, face acelaşi drum cu şefii spre casă. Ocazional, mai e trimis după câte un document sau persoană. Ocazional.
Aceşti doi oameni, conform buletinelor medicale, sunt cei mai stresaţi din compania noastră. Ei duc greul. Daţi-mi voie să tac şi să-mi contemplu propria stupoare, în timp ce şterg mesele în sala de conferinţe, spăl vase şi duc gunoiul.
Marturisire
"Multi cred ca se lauda zicand: "iata inima mea! Vi-o dau... n-am nevoie de dansa.. Mie nu mi-e frica de chinurile geloziei, mie nu-mi pasa de tremurarile infrigurate ale iubirii! De un singur lucru ma feresc: sa nu fiu banal! As vrea sa sufar, as vrea sa scransnesc din dinti, sa-mi smulg parul si sa adorm cu genele muiate in lacrimi! Astfel, cel putin, as sti ca traiesc, as intelege, poate, ce inseamna a iubi... Dar zilele trec, vesnic aceleasi, searbede si plictisitoare, si viata mea se scurge intocmai ca viata unei gaze netrebnice.. Eu nu pot avea o iubire, eu nu pot avea decat iubiri. Iubirile aceastea insa rasar repede, palpaiesc o clipa si apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niste visuri pe cari le uiti indata de te-ai desteptat din somn.."
O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa fie iubite!..
Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata... Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata. Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba, ca si credinta. In iubire n-ai sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. tot ce nu e supunere si devotament nu e iubire.
Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de=abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu...
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!
Astazi as vrea si eu sa nu iubesc, as vrea sa fiu iar mandru, ambitios, cuceritor... Dintr-asta se vede ca sunt indragostit!
Daca as sti canta din syrinx, te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de luna, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca, si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubrea nu cunoaste ceea ce lumea numeste "a fi iubit".
Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aci incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirei.
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa; nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi buna sau daca ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a facut cantece, statui, versuri din sentimentul simplu si firesc ce a fost odinioara iubirea, a facut nebuni din oamenii care, si altminterea, erau cam porniti spre nebunie, a facut gurmanzi din oamenii care pana atunci erau infometati.
Eu insa zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau scluptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei, trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova langa slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.
Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sa nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea nedeznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirei.
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe cari nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirii; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.
O bobita de lacrima, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume...
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutari, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de durere...
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata...
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca, dintre toate desertaciunile lumesti, am ales pe cea mai frumoasa fiindca e cea mai desarta din toate."
Liviu Rebreanu
O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa fie iubite!..
Astazi insa stiu si inteleg ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei mandri nu vor putea iubi niciodata... Cei mandri isi inchipuiesc ca nu au trebuinta de inima; ei nu vreau decat sa cucereasca, mereu sa biruiasca; ei cred, in sfarsit, ca si in iubire succesul e tot. Dorintele lor poate se vor implini, poftele lor poate vor fi multumite, da... dar, vai, iubirea n-au s-o cunoasca niciodata. Caci iubirea cere supunere, o supunere oarba, ca si credinta. In iubire n-ai sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe niciodata. tot ce nu e supunere si devotament nu e iubire.
Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa suferi mult, trebuie sa pricepi mult pentru ca inima ta sa fie in stare a primi iubirea. Cei ambitiosi, cei mandri, cei obraznici si nerecunoscatori nu pot sti ce este iubirea si, asa, cei mai multi dintre noi de=abia la varsta de cincizeci de ani incepem sa intelegem iubirea, atunci, deci, cand e prea tarziu...
Pe mine viata m-a framantat, m-a umilit; mie viata mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns sa nu mai spun ca ele nu merita sa fie iubite, ci sa strig pretutindeni; stiu sa iubesc fiindca am invatat a plange, a suspina si a ma resemna!
Astazi as vrea si eu sa nu iubesc, as vrea sa fiu iar mandru, ambitios, cuceritor... Dintr-asta se vede ca sunt indragostit!
Daca as sti canta din syrinx, te-as duce intr-o poiana scaldata in lumina de luna, intr-o poiana unde inca nu s-a incuibat mandria omeneasca, si ti-as sopti la ureche cantecul celor iubiti. Atunci poate ai pricepe si tu ca iubrea nu cunoaste ceea ce lumea numeste "a fi iubit".
Te iubesc pentru ca ma iubesti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru ca te iubesc, si nimic mai mult; te iubesc numai pentru ca te iubesc; aci incepe iubirea. Iti multumesc din suflet ca te iubesc: acesta e cantecul iubirei.
Omul indragostit nu zice: te iubesc pentru ca esti oachesa; nici: te iubesc pentru ca esti buna. Omul indragostit zice: te iubesc cu toate ca esti oachesa, cu toate ca esti buna, si te-as iubi chiar daca ai fi buna sau daca ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falsificat iubirea. Poezia a facut cantece, statui, versuri din sentimentul simplu si firesc ce a fost odinioara iubirea, a facut nebuni din oamenii care, si altminterea, erau cam porniti spre nebunie, a facut gurmanzi din oamenii care pana atunci erau infometati.
Eu insa zic ca nu exista poet, muzicant, pictor sau scluptor mai mare ca un indragostit. Pentru ca artistul sa inteleaga poezia cea mare a suferintei, trebuie mai intai sa fi fost indragostit. Nu poetii au facut iubirea, ci iubirea a facut pe poeti! Iar eu, care citesc bucuros in stele si-mi fac o placere dintru a asterne pe hartie slova langa slova, pot sa jur ca in slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului instelat.
Cel ce pricepe viata stelelor pricepe si iubirea omeneasca!
Iubirea nu cunoaste cuvintele credincios si necredincios.
Iubesti pe altul, va sa zica eu nu te iubesc: acesta nu e cantecul iubirii. Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat.
Iubirea nu-ti cere socoteala de sarutarile ce ai dat sa nu ai dat altora. Iubirea nu-ti scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea nedeznadajduita, mangaierea cea nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si iubirea.
Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirei.
Sarutarile iti alina setea, dar lacrimile iti trezesc in suflet doruri mari, istovitoare si dragi, pe cari nu ti le pot alina nici sarutarile. Din ochi picura lacrimile, izvorul cel vesnic al iubirii; din iubire picura cantecul, poezia, frumosul, izvorul cel vesnic al lacrimilor.
O bobita de lacrima, ce tremura sfioasa pe geana iubitei, e o comoara mai mare si mai pretioasa decat sarutarile si imbratisarile tuturor femeilor din lume...
Toate suferintele sunt desarte! iti sopteste un glas dinlauntru.
Sarutari, lacrimi, iubire: toate sunt desertaciuni mari, nimicuri pline de durere...
Si totusi, pentru aceste nimicuri desarte, pentru aceste desertaciuni nepatrunse as fi in stare acum sa-mi dau tot ce am mai scump pe lume, as fi in stare sa-mi dau chiar viata...
Nu stiu daca e bine ceea ce fac sau e rau, dar simt ca, dintre toate desertaciunile lumesti, am ales pe cea mai frumoasa fiindca e cea mai desarta din toate."
Liviu Rebreanu
Tuesday, March 23, 2010
Uitare
În ultimul timp am început să uit din ce în ce mai des. Am început cu lucruri mărunte, însă continui îngrijorător. Ba mai mult, am ajuns să nici nu îmi mai doresc să ţin minte anumite aspecte, de teamă să nu supra-încarc sistemul. Dacă ştiu că pot regăsi informaţia, sau creierul meu o etichetează drept nesemnificativă, îi dau pur şi simplu reject (cum se face sortarea, asta e o cu totul altă problemă).
Cel mai tare mă distrez când îmi uit cheile în uşă pe dinafară. Acasă, la birou. Sunt visul oricărui hoţ neprofesionist (măcar atâta!). Uit să îmi scot rufele din maşina de spălat, uit să îmi iau medicamente (lecitina!), uit să răspund la anumite mailuri - ba nu, de fapt fac eforturi conştiente să nu uit asta. Regula este însă uitarea.
De ce? Am citit pe undeva că după o anumită vârstă -undeva până în 30 ani oricum - nu mai generăm materie cenuşie şi o luăm încet spre o pantă decrepită. Eu se pare că mă pregătesc de asta mai curând decât alţii. Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu mă întreb, nu fără curiozitate, dacă asta nu e mai degrabă un câştig decât o pierdere.
Uitarea aduce seninătate, serenitate. Vi s-a întâmplat vreodată, în perioade grele, dureroase ale vieţii să vă treziţi dimineaţa, suspendaţi undeva între vis şi realitate, plini de pace, o pace dulce, infinită, eternă? Pentru ca apoi ceva, undeva în subconştient să vă lege sufletul de fiinţa materială care sunteţi şi durerea să lovească din nou, greu, real? Trebuie să vi se fi întâmplat, măcar o dată. Însă nu la durere vreau să revin. Ci la starea de linişte copleşitoare pe care ţi-o dă uitarea. Sau să fie oare regăsirea eului nostru adevărat, netulburat de rămăşiţele lumii pe care ne-am construit-o cu mintea?
N-ar trebui să ne fie milă de cei care au Alzheimer. Ar trebui să ne fie milă de noi.
Cel mai tare mă distrez când îmi uit cheile în uşă pe dinafară. Acasă, la birou. Sunt visul oricărui hoţ neprofesionist (măcar atâta!). Uit să îmi scot rufele din maşina de spălat, uit să îmi iau medicamente (lecitina!), uit să răspund la anumite mailuri - ba nu, de fapt fac eforturi conştiente să nu uit asta. Regula este însă uitarea.
De ce? Am citit pe undeva că după o anumită vârstă -undeva până în 30 ani oricum - nu mai generăm materie cenuşie şi o luăm încet spre o pantă decrepită. Eu se pare că mă pregătesc de asta mai curând decât alţii. Cu toate astea, nu mă pot abţine să nu mă întreb, nu fără curiozitate, dacă asta nu e mai degrabă un câştig decât o pierdere.
Uitarea aduce seninătate, serenitate. Vi s-a întâmplat vreodată, în perioade grele, dureroase ale vieţii să vă treziţi dimineaţa, suspendaţi undeva între vis şi realitate, plini de pace, o pace dulce, infinită, eternă? Pentru ca apoi ceva, undeva în subconştient să vă lege sufletul de fiinţa materială care sunteţi şi durerea să lovească din nou, greu, real? Trebuie să vi se fi întâmplat, măcar o dată. Însă nu la durere vreau să revin. Ci la starea de linişte copleşitoare pe care ţi-o dă uitarea. Sau să fie oare regăsirea eului nostru adevărat, netulburat de rămăşiţele lumii pe care ne-am construit-o cu mintea?
N-ar trebui să ne fie milă de cei care au Alzheimer. Ar trebui să ne fie milă de noi.
Monday, March 22, 2010
Arta de a mesteca
Mă reped la mâncare. Știam asta, însă călătoria recentă la Paris mi-a atras atenția încă o dată asupra acestui obicei prost. În timp ce înfulecam pe nemestecate o baghetă caprese, un prieten m-a făcut să conștientizez cât pierdeam.
Mâncarea nu-i făcută să fie hălpăită inconștient. Nu-i simți gustul. Te îngrași, pentru că îngurgitezi cantități necontrolate. Nici viața nu-i făcută să fie trăită în grabă. Îi pierzi aromele și sfârșești obez și trist, cu ficatul umflat și probleme cardiace.
Să aștepți. Să temperezi. Să deguști fiecare bucățică unică. Să plescăi limba încântată de atâta savoare. Iată arta de a mesteca, iată arta de a trăi.
Mâncarea nu-i făcută să fie hălpăită inconștient. Nu-i simți gustul. Te îngrași, pentru că îngurgitezi cantități necontrolate. Nici viața nu-i făcută să fie trăită în grabă. Îi pierzi aromele și sfârșești obez și trist, cu ficatul umflat și probleme cardiace.
Să aștepți. Să temperezi. Să deguști fiecare bucățică unică. Să plescăi limba încântată de atâta savoare. Iată arta de a mesteca, iată arta de a trăi.
Sunday, March 21, 2010
Moulin Rouge, mon amour
Tocmai m-am întors de la Feerie, show-ul de la Moulin Rouge. A fost magnific. Chiar dacă în mare a respectat reţeta spectacolelor de cazino pe care le-am văzut la Grand Casino Estoril (oare care de la care s-au inspirat?), Moulin a depăşit aşteptările. Costume, fete frumoase, lumini spectaculoase. Înghesuială mare..
Astea două zile au fost minunate. Vineri ne-am pierdut timpul plimbându-ne din Place Vendome pe direcţia Luvru-Place de la Concorde-Jardins des Tuilleries-Champs Elisees-Arc du Triomphe şi înapoi, pe jos. Am băut un ceai de mentă undeva lângă Gaumont şi am cinat la un restaurant cochet în Place Gaillon, pe care am găsit-o greu, pe ploaie.
Dimineaţa m-am trezit târziu, aşa că micul dejun a fost undeva pe la 12, însă la Ritz totul e posibil. Am plecat hotărâţi să o vedem pe Mona Lisa, însă în faţa Luvrului ne-am răzgândit şi am sărit pe vapor - era prea frumos afară ca să ne petrecem timpul închişi în muzee... N-am putut să rezistăm tentaţiei, odată ce am găsit anticarii pe chei - mirosea a cărţi vechi, a poezie, a dragoste..
Apoi ne-am dat seama că trebuie să luăm suveniruri şi să ne pregătim pentru cină şi showul de la Moulin Rouge, astfel încât am început să colindăm magazine şi să luăm una alta. Rezultatul?
Spre seară a început să plouă mai tare. La ieşire, portăreii ne-au chemat taxi şi au alergat după noi cu umbrelele. Am fost regi o noapte. C'est le Ritz!
Ne-am întors târziu şi ne-am oprit totuşi pentru încă un ceai în faimosul restaurant al hotelului. Muzică bună, în surdină, patru mini prăjiturici de ciocolată şi o conversaţie caldă.. Am urcat apoi sus, cu inima uşoară şi picioarele obosite. Noapte bună, Paris.
Laissons les ailes du Moulin nous proteger jusqu'au matin...
Astea două zile au fost minunate. Vineri ne-am pierdut timpul plimbându-ne din Place Vendome pe direcţia Luvru-Place de la Concorde-Jardins des Tuilleries-Champs Elisees-Arc du Triomphe şi înapoi, pe jos. Am băut un ceai de mentă undeva lângă Gaumont şi am cinat la un restaurant cochet în Place Gaillon, pe care am găsit-o greu, pe ploaie.
Dimineaţa m-am trezit târziu, aşa că micul dejun a fost undeva pe la 12, însă la Ritz totul e posibil. Am plecat hotărâţi să o vedem pe Mona Lisa, însă în faţa Luvrului ne-am răzgândit şi am sărit pe vapor - era prea frumos afară ca să ne petrecem timpul închişi în muzee... N-am putut să rezistăm tentaţiei, odată ce am găsit anticarii pe chei - mirosea a cărţi vechi, a poezie, a dragoste..
Apoi ne-am dat seama că trebuie să luăm suveniruri şi să ne pregătim pentru cină şi showul de la Moulin Rouge, astfel încât am început să colindăm magazine şi să luăm una alta. Rezultatul?
Spre seară a început să plouă mai tare. La ieşire, portăreii ne-au chemat taxi şi au alergat după noi cu umbrelele. Am fost regi o noapte. C'est le Ritz!
Ne-am întors târziu şi ne-am oprit totuşi pentru încă un ceai în faimosul restaurant al hotelului. Muzică bună, în surdină, patru mini prăjiturici de ciocolată şi o conversaţie caldă.. Am urcat apoi sus, cu inima uşoară şi picioarele obosite. Noapte bună, Paris.
Laissons les ailes du Moulin nous proteger jusqu'au matin...
Friday, March 19, 2010
Un jour ailleurs
Iată-mă şi la Paris. A fost o decizie bruscă, dar nu pot spune că până acum regret ceva. Stau la Ritz, în Place Vendome. Este prima oară când experimentez pe pielea mea un hotel de 5 stele. Mon Dieu! Oare de ce au nevoie oamenii de atâta lux? De ce trebuie să fie obligat recepţionerul să-mi care poşeta (!), să mă însoţească până în cameră şi să-mi facă un tutorial "how to for dummies", de parcă n-aş ştii să aprind lumina sau televizorul.
Detaliile de la Ritz sunt impresionante. Au până şi încărcător de iPod! Parcă aş fi presimţit, de asta nu l-am luat pe al meu. Zborul a fost surprinzător de bun, totul a fost surpinzător de bun. Am trecut cu maşina prin Montmartre, pe lângă Moulin Rouge şi Sacre Coeur, am văzut turnul din depărtare - ce să mai, toate locurile dragi mie.
Dintotdeauna m-a fascinat Montmartre-ul. Are o atmosferă unică, nici n-ar avea sens să încerc să o descriu, cuvintele îmi sunt sărace şi neîncăpătoare. Visez la o viaţă frumoasă de artist, între perdelele frumoase ale unui studio parizian, plin de şarm. Visez la croissante şi pâinici fierbinţi dimineaţa, şi plimbări cu bicicleta pe străzi înguste. Montmartre, sunt beată de parfumul tau!
În ritm de acordeon, petrec un jour ailleurs.
Detaliile de la Ritz sunt impresionante. Au până şi încărcător de iPod! Parcă aş fi presimţit, de asta nu l-am luat pe al meu. Zborul a fost surprinzător de bun, totul a fost surpinzător de bun. Am trecut cu maşina prin Montmartre, pe lângă Moulin Rouge şi Sacre Coeur, am văzut turnul din depărtare - ce să mai, toate locurile dragi mie.
Dintotdeauna m-a fascinat Montmartre-ul. Are o atmosferă unică, nici n-ar avea sens să încerc să o descriu, cuvintele îmi sunt sărace şi neîncăpătoare. Visez la o viaţă frumoasă de artist, între perdelele frumoase ale unui studio parizian, plin de şarm. Visez la croissante şi pâinici fierbinţi dimineaţa, şi plimbări cu bicicleta pe străzi înguste. Montmartre, sunt beată de parfumul tau!
În ritm de acordeon, petrec un jour ailleurs.
Thursday, March 18, 2010
Paris
Mâine mă duc la Paris. O să stăm la Ritz, o să cinăm la Lido şi vom merge la show-ul de la Moulin Rouge. Planuri mari, de vreme ploioasă.
Mi-e dor de Montmartre, mi-e atât de dor de Sacre Coeur. Nu va mai luci alb, lăptos, în lumina soarelui îngheţat de decembrie, ca ultima dată.
It's a fact. It's a thing we can't deny, like the fact that I will love you 'till I die.
Tuesday, March 16, 2010
O singură întrebare
Dacă ar fi să formulezi o singură întrebare către Creator, Sursă, Maestru, care ar fi aceea? Din multitudinea de întrebări şi cuvinte existente în lumea asta, pe care le-ai alege?
Ştiind că sufletul nostru ştie deja toate răspunsurile din lume, cred că întrebarea mea ar fi asta:
"Ce mijloace să utilizez pentru a ajunge mai repede acolo unde sufletul meu ştie că trebuie să ajungă?"
Da, cred că asta este singura mea întrebare.
Ştiind că sufletul nostru ştie deja toate răspunsurile din lume, cred că întrebarea mea ar fi asta:
"Ce mijloace să utilizez pentru a ajunge mai repede acolo unde sufletul meu ştie că trebuie să ajungă?"
Da, cred că asta este singura mea întrebare.
Tirania supermarketurilor
De ceva timp nu o mai duc bine cu banii. Nu ştiu cum s-a întâmplat de am ajuns în situaţia asta, însă cu siguranţă se întâmplă oricui, şi chiar la case mai mari decât a mea. Aşa că am început să fiu mai atentă la ceea ce cheltuiesc, cum şi de ce. După ce mi-am petrecut vreo două-trei săptămâni analizându-mi comportamentul consumerist, m-am îngrozit. Este incredibil cu câtă uşurinţă aruncam cu banii în toate părţile. Şi dacă pentru unele mici mofturi chiar înţeleg de ce o făceam (un anumit gen de ceai, condiment sau bling la care-mi rămăsese inima), ei bine, pentru majoritatea cumpărăturilor îngăduinţa mea era nejustificată.
Come the crisis, am identificat supermarketul ca fiind duşmanul superior numărul 1. Chiar dacă mă prezentam la locaţie cu lista bine determinată şi predefinită, niciodată nu reuşeam să mă ţin numai de ea. În plus, cumpăram o multitudine de nimicuri de care nu aveam nevoie, ba mai faceam şi stoc din altele, că doar erau la ofertă! Iar dacă vedeam ceva ce-mi doream şi mă abţineam eroic de la achiziţionare, senzaţia de insatisfacţie nu-mi mai dădea pace până săptămâna următoare, când l-aş fi achiziţionat oricum. Sunt convinsă că până aici nu spun nimic nou pentru nimeni.
Aşa că am stat să mă întreb de ce se duc oamenii la supermarket. Motivaţia primară, logică de altfel, este că acolo găsesc o gamă extrem de variată de produse, la preţuri mai ieftine decât în rest şi uneori chiar la ofertă. Mai mult, pentru unii supermarketul este încă un loc de petrecere a timpului liber, relaxare and family bonding. În trei fraze cheie: varietate, economie de timp şi bani, socializare. Cu vântul fluturând prin buzunare, am stat să analizez mai atent şi obiectiv prezumţiile de mai sus.
Am constatat, cu mâna pe portofel, că 2/3 din produsele pe care le cumpăr nu îmi sunt imediat necesare şi că le achiziţionez doar pentru că "sunt pe terminate acasă şi cine ştie când mai vin la supermarket". Mai mult, multe ajung sa mi se strice în frigider, pentru că am luat mai mult decât îmi trebuia.
Aşa că m-am hotărât să-mi schimb mentalitatea. În primul rând că nu mă mai duc la shopping aşa des. Mai întâi mă uit atent prin frigider, cămară şi balcon să văd ce resurse utilizabile mai am. Dacă e să merg la cumpărături, merg tot cu listuţa după mine, şi nu în supermarket, ci direct în pieţe sau glonţ la minimarketuri care ştiu că au rulaj mare de produse. Prefer pieţele şi magazinele mici, pentru că am şanse să gasesc mâncare mai proaspătă şi mai sănătoasă, dar şi să susţin micul întreprinzător român.
În al doilea rând, mi-am testat dependenţa de anumite produse şi nu am mai luat anumite lucruri. Am fost uimită să constat câte chestii cumpăr degeaba, doar pentru că au fost bine marketate sau la ofertă. În realitate, foarte puţin din ceea ce acumulăm ne este cu adevărat necesar. Nu mai cumpăr 3 feluri de budincă, crutoane şi 7 kg de fructe diferite doar pentru că poate o să am nevoie prin casă. Dacă am nevoie, cobor în faţa blocului şi îmi iau. Dacă nu găsesc, am prilej să fiu creativă şi să explorez idei noi. Mă ţine mai motivată şi mai satisfăcută.
Am scris toate lucrurile astea pentru că nu vreau să le uit. Pentru că avem tendinţa să le uităm, şi trebuie să apară câte un tsunami în viaţa noastră ca să ne aducem aminte de ceea ce e important, de ceea ce suntem cu adevărat. Îmi aduc aminte din nou de secvenţa din Matrix, şi speechul agentului Smith către Morpheus, prizonier: "I'd like to share a revelation that I've had during my time here. It came to me when I tried to classify your species. I realized that you're not actually mammals. Every mammal on this planet instinctively develops a natural equilibrium with the surrounding environment, but you humans do not. You move to an area, and you multiply, and multiply, until every natural resource is consumed. The only way you can survive is to spread to another area. There is another organism on this planet that follows the same pattern. A virus. Human beings are a disease, a cancer of this planet, you are a plague, and we are the cure."
Come the crisis, am identificat supermarketul ca fiind duşmanul superior numărul 1. Chiar dacă mă prezentam la locaţie cu lista bine determinată şi predefinită, niciodată nu reuşeam să mă ţin numai de ea. În plus, cumpăram o multitudine de nimicuri de care nu aveam nevoie, ba mai faceam şi stoc din altele, că doar erau la ofertă! Iar dacă vedeam ceva ce-mi doream şi mă abţineam eroic de la achiziţionare, senzaţia de insatisfacţie nu-mi mai dădea pace până săptămâna următoare, când l-aş fi achiziţionat oricum. Sunt convinsă că până aici nu spun nimic nou pentru nimeni.
Aşa că am stat să mă întreb de ce se duc oamenii la supermarket. Motivaţia primară, logică de altfel, este că acolo găsesc o gamă extrem de variată de produse, la preţuri mai ieftine decât în rest şi uneori chiar la ofertă. Mai mult, pentru unii supermarketul este încă un loc de petrecere a timpului liber, relaxare and family bonding. În trei fraze cheie: varietate, economie de timp şi bani, socializare. Cu vântul fluturând prin buzunare, am stat să analizez mai atent şi obiectiv prezumţiile de mai sus.
Am constatat, cu mâna pe portofel, că 2/3 din produsele pe care le cumpăr nu îmi sunt imediat necesare şi că le achiziţionez doar pentru că "sunt pe terminate acasă şi cine ştie când mai vin la supermarket". Mai mult, multe ajung sa mi se strice în frigider, pentru că am luat mai mult decât îmi trebuia.
Aşa că m-am hotărât să-mi schimb mentalitatea. În primul rând că nu mă mai duc la shopping aşa des. Mai întâi mă uit atent prin frigider, cămară şi balcon să văd ce resurse utilizabile mai am. Dacă e să merg la cumpărături, merg tot cu listuţa după mine, şi nu în supermarket, ci direct în pieţe sau glonţ la minimarketuri care ştiu că au rulaj mare de produse. Prefer pieţele şi magazinele mici, pentru că am şanse să gasesc mâncare mai proaspătă şi mai sănătoasă, dar şi să susţin micul întreprinzător român.
În al doilea rând, mi-am testat dependenţa de anumite produse şi nu am mai luat anumite lucruri. Am fost uimită să constat câte chestii cumpăr degeaba, doar pentru că au fost bine marketate sau la ofertă. În realitate, foarte puţin din ceea ce acumulăm ne este cu adevărat necesar. Nu mai cumpăr 3 feluri de budincă, crutoane şi 7 kg de fructe diferite doar pentru că poate o să am nevoie prin casă. Dacă am nevoie, cobor în faţa blocului şi îmi iau. Dacă nu găsesc, am prilej să fiu creativă şi să explorez idei noi. Mă ţine mai motivată şi mai satisfăcută.
Am scris toate lucrurile astea pentru că nu vreau să le uit. Pentru că avem tendinţa să le uităm, şi trebuie să apară câte un tsunami în viaţa noastră ca să ne aducem aminte de ceea ce e important, de ceea ce suntem cu adevărat. Îmi aduc aminte din nou de secvenţa din Matrix, şi speechul agentului Smith către Morpheus, prizonier: "I'd like to share a revelation that I've had during my time here. It came to me when I tried to classify your species. I realized that you're not actually mammals. Every mammal on this planet instinctively develops a natural equilibrium with the surrounding environment, but you humans do not. You move to an area, and you multiply, and multiply, until every natural resource is consumed. The only way you can survive is to spread to another area. There is another organism on this planet that follows the same pattern. A virus. Human beings are a disease, a cancer of this planet, you are a plague, and we are the cure."
Monday, March 15, 2010
Regatul meu pentru o bicicletă
Visez la o bicicletă azur. Am întâlnit-o într-o plimbare aiurea pe străzile orașului vechi. Mă pândea ștrengărește din vitrină. Era o semicursieră mândră, cu roți albe, ghidon larg și cadru azur. Nu mai văzusem niciodată ceva atât de frumos.
Nu m-am putut abține. Am intrat cu răsuflarea întretăiată și palmele umede. Trebuia să o ating. Bicicleta azur trona trufaș în mijlocul magazinului, conștientă de propria frumusețe. Lângă, contrapartea masculină, neagră.
Am încercuit-o de câteva ori, mângâindu-i mișelește conturul. Imagini ale copilăriei îmi fluturau bezmetic prin fața ochilor, era vânt în părul meu, miros de flori, vară și musculițe, lumină, flori galbene în coș și un drum lung și îngust, liber la orizont, înconjurat de câmpii nesfârșite de floarea soarelui. Bicicleta azur mă asculta, docilă, și împreună curgeam înspre soare..
M-am înfășurat în haina groasă, mi-am pus mănușile și fularul. „O să mă întorc după tine”, am liniștit-o înainte să mă topesc pe străzi, în neștire.
Nu m-am putut abține. Am intrat cu răsuflarea întretăiată și palmele umede. Trebuia să o ating. Bicicleta azur trona trufaș în mijlocul magazinului, conștientă de propria frumusețe. Lângă, contrapartea masculină, neagră.
Am încercuit-o de câteva ori, mângâindu-i mișelește conturul. Imagini ale copilăriei îmi fluturau bezmetic prin fața ochilor, era vânt în părul meu, miros de flori, vară și musculițe, lumină, flori galbene în coș și un drum lung și îngust, liber la orizont, înconjurat de câmpii nesfârșite de floarea soarelui. Bicicleta azur mă asculta, docilă, și împreună curgeam înspre soare..
M-am înfășurat în haina groasă, mi-am pus mănușile și fularul. „O să mă întorc după tine”, am liniștit-o înainte să mă topesc pe străzi, în neștire.
Sunday, March 14, 2010
Lucia y el sexo
Two thumbs up. Mi-a plăcut și m-a pus pe gânduri. Cred că până acum n-am văzut un film de artă atât de explicit erotic. Ah, și mi-a adus aminte de Almodovar – nu numai pentru ca unul din actori a jucat unul din rolurile principale în Hable con ella (alt film care mi-a plăcut enorm!). Cred că cinematograful spaniol are pur și simplu această caracteristică de a explora erotismul obsesiv între personaje unite prin coincidențe neverosimile.
Paz mi-a adus aminte mult de Penelope Cruz și s-a înscris detașat pe lista mea de actrițe preferate. Două lucruri mi-au plăcut mult: povestea de dragoste de la început - modul în care personajele principale se cunosc și fac dragoste (da, da, nu cred ca-mi vor ieși din cap prea curând secvențele de sex! - și nu sunt o obsedată!) și privirea lui atunci când se uită la ea de ziua lui. Pierdut, al ei, în lumea lor și atât. Mi s-a părut că așa trebuie să fie, și nu altfel.
Therefore, two thumbs up.
Saturday, March 13, 2010
Seara, sufletul meu ia forma uitată a trupului tau.
Astăzi ne despărţim
Ștefan Augustin Doinaș
Astăzi nu mai cîntăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem:-Aşa trebuie sa fie..
Alături ,umbra albastră
pentru adevăruri gândite sta mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.
Nimeni nu va şti ca suntem tot atât de aproape
şi că, seara,sufletul meu,
ca ţărmul care modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău...
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult timp are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul.
Ștefan Augustin Doinaș
Astăzi nu mai cîntăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem:-Aşa trebuie sa fie..
Alături ,umbra albastră
pentru adevăruri gândite sta mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blana vărgată.
Nimeni nu va şti ca suntem tot atât de aproape
şi că, seara,sufletul meu,
ca ţărmul care modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău...
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărţim
cum s-au despărţit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult timp are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul.
Friday, March 12, 2010
Iarna sentimentelor
E martie, şi totuşi e iarnă. Aşa se pare: bocancii îmi scrâşnesc pe zăpadă, mâinile mi-au îngheţat în mănuşi şi lumea nu priveşte în jur. Sunt plină de întrebări şi nelamuriri, rămase de când era mult ger şi tăceam neîntrerupt. S-au copt în mine mult şi mocnit, ele, sentimentele. Au început primăvara, şi acum îmi aduc aminte fremătarea care m-a cuprins când încolţeau. Era ceva în aer, da, era, sunt sigură. Nu poţi uita niciodată primăvara sentimentelor - de fapt, dacă stau să mă gândesc bine, nici n-are rost să încerci.
Mai greu e când creşti. Unde să te duci, ce să faci şi să înţelegi din tine când vine vara? Te scoate din tine, iar tu, omul renăscut, înveţi să fii altcineva. Nu greşesc când spun că înveţi să creşti odată cu tine.
Toamna nu e loc de regrete, deşi sunt inevitabile. Toamna trăieşti cu ceea ce ai, te hrăneşti din ceea ce a fost şi te adăposteşti în ceea ce este.
Iarna? Iarna contempli. Iarna te înalţi în tine când te gândeşti la frenezia primăverii, te strângi şi tremuri la amintirea soarelui ce te-a ars vara, zâmbeşti amar şi confuz cu gândul la toamnă şi taci şi asculţi, că doar e iarnă.
E iarnă, şi totuşi e martie.
Mai greu e când creşti. Unde să te duci, ce să faci şi să înţelegi din tine când vine vara? Te scoate din tine, iar tu, omul renăscut, înveţi să fii altcineva. Nu greşesc când spun că înveţi să creşti odată cu tine.
Toamna nu e loc de regrete, deşi sunt inevitabile. Toamna trăieşti cu ceea ce ai, te hrăneşti din ceea ce a fost şi te adăposteşti în ceea ce este.
Iarna? Iarna contempli. Iarna te înalţi în tine când te gândeşti la frenezia primăverii, te strângi şi tremuri la amintirea soarelui ce te-a ars vara, zâmbeşti amar şi confuz cu gândul la toamnă şi taci şi asculţi, că doar e iarnă.
E iarnă, şi totuşi e martie.
Thursday, March 11, 2010
8 Martie întârziat
Azi dimineaţă mi-am primit cadoul de 8 Martie. N-am primit flori, n-am primit bijuterii, parfumuri sau ciocolată. Astăzi de dimineaţă m-au trezit două mâini calde şi curioase şi două buze nerăbdătoare. "Iubita mea, iubita mea..." Ochi în ochi, iubitul meu îmi şoptea.
Domnilor, este tot ce avem nevoie.
Domnilor, este tot ce avem nevoie.
Wednesday, March 10, 2010
Am schimbat interfata
Dupa nenumarate incercari, a trebuit sa recunosc ca fosta interfata a blogului, desi mult mai potrivita pentru ce imi doream, nu facea doua chestii esentiale:
- Nu afisa tot continutul posturilor, trebuind sa dai un click suplimentar pentru a citi.
- Nu permitea comentariile! Si ca sa nu supar pe nimeni... am renuntat la Andreea care trona in varful paginii si voia sa va arate...
Dumnezeu e inginer
Pentru ca, raportandu-ne la aparatul genital, numai un inginer ar fi proiectat o magistrala de evacuare a deseurilor in mijlocul unei zone destinate relaxarii si recreerii ...
RIUF
Nu, contrar a ceea ce aţi fi tentaţi să credeţi, RIUF nu înseamna Raţuşca Iubăcioasă Umblă Fleandura, ci Romanian International University Fair, organizat în perioada 13-14 martie la Bucureşti, Sala Palatului, începând cu ora 10.00.
GRSPSociety, în parteneriat cu RomStudyAbroad, va avea un stand acolo şi vă invit să fiţi prezenţi pentru a vă informa despre activităţile noastre şi diferitele oportunităţi de a studia în străinătate. Vom fi însoţiţi de prietenii noştri de la Stanford, aşa că...
Vă pup şi vă aştept cu drag!
GRSPSociety, în parteneriat cu RomStudyAbroad, va avea un stand acolo şi vă invit să fiţi prezenţi pentru a vă informa despre activităţile noastre şi diferitele oportunităţi de a studia în străinătate. Vom fi însoţiţi de prietenii noştri de la Stanford, aşa că...
Vă pup şi vă aştept cu drag!
Tuesday, March 9, 2010
Au regulat gropile
Asta iarna cand ne-am intors de la ski din Austria am fost socati sa gasim Dealul Negru intr-un hal fara de hal, evident, din punctul de vedere al infrastructurii. Pentru cei care nu stiu, Dealul Negru este o portiune deluroasa de drum intre Rm. Valcea si Pitesti, cu multe curbe sinuoase si inselatoare, motiv pentru care aici se produc si multe accidente rutiere.
In ianuarie 2010 Dealul Negru era de fapt Halul Negru, deci practic impracticabil. In traducere, cu multe gropi “neregulate”, de toate formele si adancimile, pentru toate gusturile si marimile, si evident, pozitionate strategic una langa alta, astfel incat sa nu le poti evita decat prin zbor. Ceea ce multi au si incercat, insa fara acordul prealabil al gravitatiei si cu urmari concrete, mai mult sau mai putin asigurate RCA.
Ei bine, in martie 2010 ne-am reintors pe drumul bananier Pitesti- Rm. Valcea. Infiorati de placere, am constatat ca toate gropile erau inca acolo. DAR. De data asta erau toate patrate, ierarhizate pe nivele de adancime. Accesibile, primitoare, cascate, gata de penetrare incisiva si folosire multipla.
“Ia uite ma, au regulat astia gropile!”, aud de pe scaunul soferului.
In ianuarie 2010 Dealul Negru era de fapt Halul Negru, deci practic impracticabil. In traducere, cu multe gropi “neregulate”, de toate formele si adancimile, pentru toate gusturile si marimile, si evident, pozitionate strategic una langa alta, astfel incat sa nu le poti evita decat prin zbor. Ceea ce multi au si incercat, insa fara acordul prealabil al gravitatiei si cu urmari concrete, mai mult sau mai putin asigurate RCA.
Ei bine, in martie 2010 ne-am reintors pe drumul bananier Pitesti- Rm. Valcea. Infiorati de placere, am constatat ca toate gropile erau inca acolo. DAR. De data asta erau toate patrate, ierarhizate pe nivele de adancime. Accesibile, primitoare, cascate, gata de penetrare incisiva si folosire multipla.
“Ia uite ma, au regulat astia gropile!”, aud de pe scaunul soferului.
Friday, March 5, 2010
When I first met Tango
Prima mea întâlnire cu tangoul m-a lăsat descoperită. Mă dusesem acolo obișnuită cu salsa, gata să învăț scheme, pași, combinații. Tangoul însă avea un plan mai bun. Tangoul s-a gândit să-mi arate că nu se dansează, se simte. Iar eu, eu cu toate barierele mele tremuram în timp ce tangoul mă dezbrăca.
Nivele ale coruptiei
Mare scandal mare cu arestarea lui Solomon, primarul Craiovei. Scandalul cu Solomon aduce in prim-plan scandalul cu Gutau, fostul primar al Valcii, ca deh, este vorba despre doua cazuri asemanatoare de luare de mita. La televizor vedem cum craiovenii ingroasa randurile in biserici, rugand-se pentru descalecarea in glorie a lui Solomon inapoi la primarie, si cum ONG-urile valcene au strans sute (mii?) de semnaturi pentru sustinerea lui Gutau, care, permiteti-mi sa citez, "a facut foarte multe pentru oras."
De ce scriu despre asta? Pentru ca ceea ce se petrece cu populatia acestor orase, cu noi, romanii in general, mi se pare ingrijorator. Mi se pare ingrijoratoare mentalitatea pe care o adoptam. Ca vajnic cetatean al Valcii, imi este (si mi-a fost dat) sa imi aud prietenii si cunoscutii exclamand foarte des, cu referire la fostul primar Gutau - "si daca fura ce? Fura cat fura, da' si face. Avem strazi, avem banci, avem oras curat, care e problema? Toti fura!"
Ei bine, problema o am eu. De-a lungul anilor mi-am vazut poporul trecand prin diferite faze ale acceptarii coruptiei. In faza imediat urmatoare Revolutiei, coruptia era o mostenire comunista puternica, atotstapanitoare, atotcuprinzatoare. Pur si simplu era, toata lumea o facea si o accepta ca pe un dat. Era ceva inerent.
In timp, odata cu orientarea catre Vest, am fost nevoiti sa recunoastem formal ca avem o problema: "Buna, numele meu este Romania si sunt corupta." Iar cand Vestul a spus, "Buna, Romania!", a trebuit sa intram la dezintoxicare. Nu o sa vorbesc despre acest proces: e inutil. Insa, la nivelul perceptiilor, atunci mi se pare mie ca a intervenit schisma: unii oameni au inceput sa creada intr-o Romanie fara coruptie, iar altii au stiut ca nu va exista niciodata.
Tot Timpul le-a demonstrat celor ce credeau in Romania libera (de coruptie) ca obiceiurile vechi mor greu. Si, dupa ani si ani de speranta chioara si schioapa, s-a ajuns la Solomon si Gutau. Romanul impozitat la sange, umilit la ghisee, pe strazi si in autobuze si-a zis ca e mai bine cu niste oase aruncate de la masa boierilor decat cu nimic. Lasa, tata, sa fure, daca ne mai arunca si noua din cand in cand cate ceva. Ba mai mult, si aici apare ingrijorarea mea, romanul e speriat ca ar putea pierde si putinul asta. In loc sa se orienteze mental spre mai mult, romanul se orienteaza spre mai putin, si lupta pentru salvarea celor mai putin corupti dintre corupti.
Iar eu stau si ma intreb (mioritic, desigur): de ce romanul nu vede/nu e dispus sa vada anormalitatea si penibilul acestei situatii? Pentru ca nu, nu e normal sa faci lobby si presiuni in favoarea infractorilor. Si nu, nu e normal sa ii vrei inapoi in locul din care pot comite cel mai bine aceste infractiuni. Si nu, nu e normal sa crezi ca nu meriti ceva mai bun.
Eu vad si imi manifest vointa suverana de a atinge un alt nivel. Un nivel al normalitatii, in care am dreptul sa cer de la primarul meu sau orice alt politician sa nu ma fure. Sa nu-mi fure taxele, impozitele, contributiile. Sa nu ma minta. Iar daca o face, hasta la vista, Baby. Don't bother to be back.
De ce scriu despre asta? Pentru ca ceea ce se petrece cu populatia acestor orase, cu noi, romanii in general, mi se pare ingrijorator. Mi se pare ingrijoratoare mentalitatea pe care o adoptam. Ca vajnic cetatean al Valcii, imi este (si mi-a fost dat) sa imi aud prietenii si cunoscutii exclamand foarte des, cu referire la fostul primar Gutau - "si daca fura ce? Fura cat fura, da' si face. Avem strazi, avem banci, avem oras curat, care e problema? Toti fura!"
Ei bine, problema o am eu. De-a lungul anilor mi-am vazut poporul trecand prin diferite faze ale acceptarii coruptiei. In faza imediat urmatoare Revolutiei, coruptia era o mostenire comunista puternica, atotstapanitoare, atotcuprinzatoare. Pur si simplu era, toata lumea o facea si o accepta ca pe un dat. Era ceva inerent.
In timp, odata cu orientarea catre Vest, am fost nevoiti sa recunoastem formal ca avem o problema: "Buna, numele meu este Romania si sunt corupta." Iar cand Vestul a spus, "Buna, Romania!", a trebuit sa intram la dezintoxicare. Nu o sa vorbesc despre acest proces: e inutil. Insa, la nivelul perceptiilor, atunci mi se pare mie ca a intervenit schisma: unii oameni au inceput sa creada intr-o Romanie fara coruptie, iar altii au stiut ca nu va exista niciodata.
Tot Timpul le-a demonstrat celor ce credeau in Romania libera (de coruptie) ca obiceiurile vechi mor greu. Si, dupa ani si ani de speranta chioara si schioapa, s-a ajuns la Solomon si Gutau. Romanul impozitat la sange, umilit la ghisee, pe strazi si in autobuze si-a zis ca e mai bine cu niste oase aruncate de la masa boierilor decat cu nimic. Lasa, tata, sa fure, daca ne mai arunca si noua din cand in cand cate ceva. Ba mai mult, si aici apare ingrijorarea mea, romanul e speriat ca ar putea pierde si putinul asta. In loc sa se orienteze mental spre mai mult, romanul se orienteaza spre mai putin, si lupta pentru salvarea celor mai putin corupti dintre corupti.
Iar eu stau si ma intreb (mioritic, desigur): de ce romanul nu vede/nu e dispus sa vada anormalitatea si penibilul acestei situatii? Pentru ca nu, nu e normal sa faci lobby si presiuni in favoarea infractorilor. Si nu, nu e normal sa ii vrei inapoi in locul din care pot comite cel mai bine aceste infractiuni. Si nu, nu e normal sa crezi ca nu meriti ceva mai bun.
Eu vad si imi manifest vointa suverana de a atinge un alt nivel. Un nivel al normalitatii, in care am dreptul sa cer de la primarul meu sau orice alt politician sa nu ma fure. Sa nu-mi fure taxele, impozitele, contributiile. Sa nu ma minta. Iar daca o face, hasta la vista, Baby. Don't bother to be back.
Thursday, March 4, 2010
Invictus
Out of the night that covers me,
Black as the pit from pole to pole,
I thank whatever gods may be
For my unconquerable soul.
In the fell clutch of circumstance
I have not winced nor cried aloud.
Under the bludgeonings of chance
My head is bloody, but unbowed.
Beyond this place of wrath and tears
Looms but the Horror of the shade,
And yet the menace of the years
Finds and shall find me unafraid.
It matters not how strait the gate,
How charged with punishments the scroll,
I am the master of my fate:
I am the captain of my soul.
Wednesday, March 3, 2010
O dilemă
E totuşi bine să nu fii îndrăgostit. Chiar aseară m-am uitat la un film minunat, despre viaţa unei actriţe, şi, contemplând nefericirea şi mizeria pe care i-a adus-o incapacitatea proprie de a trece peste dezamăgirile din dragoste, mi-am dat seama că e mai bine fără. Uitându-mă la câtă suferinţă aduc dragostea şi posesiunea împinse peste limitele normalului, m-am gândit că mai bine fără. Mă uitam cu oroare la toate simptomele pe care ţi le dă abandonul, singurătatea din iubire; simplul gând de a trece prin aşa ceva din nou îmi cauza o neplăcere paralizantă.
Astăzi am avut o revelaţie care mi-a completat trăirea de aseară. În timp ce ascultam Tango to Evora şi în biroul meu mirosea a zambile, o coardă a inimii mele a rezonat cu muzica atât de puternic, încât o iubire veche mi s-a trezit în suflet. La început am fost tentată să o asociez cu persoana care îmi provocase iniţial respectiva stare, dar apoi, neaşteptat, aceeaşi coardă din sufletul meu a sesizat diferenţa. Nemaifiind "îndrăgostită" mi-a fost pentru prima oară posibil să sesisez că iubirea aceea nu venea şi nu ţinea de fapt de persoana respectivă. Iubirea pe care o simţeam era atemporală şi constantă, independentă şi neîngrădită. Uşurarea care a venit odată cu această constatare nu poate fi descrisă. Uşurarea de a realiza că am ochii inimii deschişi, şi că nu îmi limitez fiinţa şi capacitatea de a iubi la ceva material, şi atât de uman precum o altă fiinţă. Am certitudinea că dacă aş fi fost "îndrăgostită", în sensul tradiţional al cuvântului, aş fi fost şi orbită. Nu aş fi văzut asta. Nu se poate altfel. Sau poate se poate, dar printr-o graţie care depăşeşte limitele materiei.
Ce dilemă teribilă, iată. Cum e mai bine: îndrăgostit, pe culmile beţiei simţurilor, sau... într-o stare de calm a conştiinţei în care să înţelegi ce înseamnă iubirea neataşată de creaţia lumii materiale?
Astăzi am avut o revelaţie care mi-a completat trăirea de aseară. În timp ce ascultam Tango to Evora şi în biroul meu mirosea a zambile, o coardă a inimii mele a rezonat cu muzica atât de puternic, încât o iubire veche mi s-a trezit în suflet. La început am fost tentată să o asociez cu persoana care îmi provocase iniţial respectiva stare, dar apoi, neaşteptat, aceeaşi coardă din sufletul meu a sesizat diferenţa. Nemaifiind "îndrăgostită" mi-a fost pentru prima oară posibil să sesisez că iubirea aceea nu venea şi nu ţinea de fapt de persoana respectivă. Iubirea pe care o simţeam era atemporală şi constantă, independentă şi neîngrădită. Uşurarea care a venit odată cu această constatare nu poate fi descrisă. Uşurarea de a realiza că am ochii inimii deschişi, şi că nu îmi limitez fiinţa şi capacitatea de a iubi la ceva material, şi atât de uman precum o altă fiinţă. Am certitudinea că dacă aş fi fost "îndrăgostită", în sensul tradiţional al cuvântului, aş fi fost şi orbită. Nu aş fi văzut asta. Nu se poate altfel. Sau poate se poate, dar printr-o graţie care depăşeşte limitele materiei.
Ce dilemă teribilă, iată. Cum e mai bine: îndrăgostit, pe culmile beţiei simţurilor, sau... într-o stare de calm a conştiinţei în care să înţelegi ce înseamnă iubirea neataşată de creaţia lumii materiale?
Tuesday, March 2, 2010
Expectations
Ceea ce am invatat de la viata este ca asteptarile noastre nu sunt niciodata intocmai cu ceea ce ne imaginam. Sunt fie rasplatite cu mai mult, sau mai putin, dar niciodata intocmai. Nu am reusit exact sa inteleg de unde vine acest dezechilibru, de unde aceasta incapacitate a vietii de a raspunde cu o masura egala. Ce virus, ce bruiaj se interpune intre dorinta noastra emisa cu putere catre univers si raspunsul deraiat al acestuia, nu imi pot imagina. De unde, de unde aceasta lipsa de acuratete? Este oare posibil ca ceva in creierul nostru sa scurtcircuiteze si sa afecteze mesajul, undeva in subconstient? Este oare posibil sa se fi defectat ceva in Univers, in mecanismul perfect al naturii sau al Sursei? Cert este ca nu stiu si nici nu stiu pe cineva care sa stie. Nici nu are sens sa-mi bat capul cu mai mult.
De dragoste
Am gasit poezia asta trista (sau nu?) cautand altceva. Insa nu este dupa cum se planuieste, ci dupa cum se nimereste. M-a atins si mi-a tulburat sufletul imbracat in rochia albastru-deschis de culoarea cerului. Oamenii sunt un pic ciudati, diferiti, complecsi, profunzi si uimitor de frumosi. Si cand creeaza si cand nu. Ma intreb uneori cum trebuie sa fie cel care ne-a creat asa.. Am un prieten ateu, care, respectandu-mi inclinatiile catre spiritual, nu da doi bani pe orice teorie care nu se aliniaza credintelor lui stiintifice. O face frumos, elegant si cu stil, lucru pentru care ii sunt recunoscatoare. Insa nu pot sa ma abtin sa nu remarc credinta lui in necredinta. Niciodata nu a putut sa-mi raspunda la replica, bine plasata intr-un context al discutiei noastre - "doar pentru ca nu crezi in gravitatie..."
Dar hai sa nu divagam si sa pierdem frumusetea povestii asteia cu femei goale, pahare de vin, amnezie si frica :) Iata cum nici de data asta nu m-am putut abtine sa nu fac misto de propria gaselnita.
Edith Södergran
Dragoste
Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decît mîngîierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surîzînd o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau în pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decît sa dispara,
O, strînge-ma tare în brate, atît de tare încît sa
nu-mi mai trebuiasca nimic altceva.
Dar hai sa nu divagam si sa pierdem frumusetea povestii asteia cu femei goale, pahare de vin, amnezie si frica :) Iata cum nici de data asta nu m-am putut abtine sa nu fac misto de propria gaselnita.
Edith Södergran
Dragoste
Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe tarm,
si-am venit la tine goala ca o femeie.
Si ca o femeie m-am asezat la masa ta,
am baut vin cu tine si-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai gasit frumoasa, mi-ai spus ca m-asemuiam
unei fiinte vazute în vis,
am uitat totul, am uitat copilaria, caminul,
nu-ti stiam decît mîngîierile ce ma tineau prizoniera.
Si tu ai luat surîzînd o oglinda si m-ai rugat:
priveste-te-n ea!
Am vazut ca umerii mei erau facuti din pulbere
si cadeau în pulbere,
am vazut ca frumusetea mi-era bolnava si nu voia
decît sa dispara,
O, strînge-ma tare în brate, atît de tare încît sa
nu-mi mai trebuiasca nimic altceva.
Monday, March 1, 2010
Ziua buna se cunoaste de dimineata
Sau cel putin asa se spune in popor. Eu mi-am inceput ziua cu o insomnie noaptea. Ca urmare, m-am trezit corespunzator - incercanata, ciufulita, botoasa, obosita. N-am putut sa mananc nimic, ca deh, si a trebuit sa-mi pierd timpul impodobindu-ma ca un brad de Craciun in onoarea... primaverii. A zilei de 1 martie.
Vreau sa ajung insa la episodul cu autobuzul. Linia 300. Trebuie sa fac si jurnalul acestui itinerar, ca sa stie oamenii la ce sa se astepte dimineata, indiferent de ora. Ei bine, sa se astepte la inghesuiala. Sa se astepte la soferi care nu stiu sa foloseasca/conduca masinile hidramate si se cred in filmele cu rapperi americani care franeaza la fiecare 0,3 secunde si e cool. Sa se astepte la caldura data la maxim pe temperaturi exterioare cu muult peste limita lui 0. Ca ma gandesc mai bine, ar fi mers un 1 inainte de 0. Si, sa nu uitam, traficul, minunatul, care nu se indupleca decat dupa ce treci de Piata Romana. De parca ar mai conta doua statii pana la capat.
Singurul meu avantaj in aceasta poveste este ca, la plecarea de la servici, ma urc in 300 de la capat de linie si am asigurat un loc pe scaun. May Traffic God have mercy on the rest...
Altfel, 1 Martie festiv, zambilat, ghiocelat, martishorit, ciocolatit. As fi vrut sa scriu cu diacritice, dar azi nu e. Poate maine.
PS De cand am descoperit mailpostingul cred ca voi fi mult mai activa. Sunt deja. Minunat serviciu google :)
Vreau sa ajung insa la episodul cu autobuzul. Linia 300. Trebuie sa fac si jurnalul acestui itinerar, ca sa stie oamenii la ce sa se astepte dimineata, indiferent de ora. Ei bine, sa se astepte la inghesuiala. Sa se astepte la soferi care nu stiu sa foloseasca/conduca masinile hidramate si se cred in filmele cu rapperi americani care franeaza la fiecare 0,3 secunde si e cool. Sa se astepte la caldura data la maxim pe temperaturi exterioare cu muult peste limita lui 0. Ca ma gandesc mai bine, ar fi mers un 1 inainte de 0. Si, sa nu uitam, traficul, minunatul, care nu se indupleca decat dupa ce treci de Piata Romana. De parca ar mai conta doua statii pana la capat.
Singurul meu avantaj in aceasta poveste este ca, la plecarea de la servici, ma urc in 300 de la capat de linie si am asigurat un loc pe scaun. May Traffic God have mercy on the rest...
Altfel, 1 Martie festiv, zambilat, ghiocelat, martishorit, ciocolatit. As fi vrut sa scriu cu diacritice, dar azi nu e. Poate maine.
PS De cand am descoperit mailpostingul cred ca voi fi mult mai activa. Sunt deja. Minunat serviciu google :)
Subscribe to:
Comments (Atom)