Acum câteva zile anticipam fără să ştiu un eveniment ... uluitor al vieţii mele. Sunt uluită, şi oarecum fără cuvinte (asta în sinea mea, pentru că în afară vorbesc vrute şi nevrute). Mă uit cu ochi mari la un lucru pe care l-am pierdut acum mulţi ani şi care acum, miraculos, nebănuit, neimaginat, s-a reîntors la mine.
Mă uit cu stupoare la ceea ce nu poate fi decât un cadou al Universului, o emanaţie a dorinţei secrete a sufletului meu, materializată în modul cel mai surprinzător cu putinţă. Mă mai întreb şi dacă, pentru ca eu să fiu atât de fericită şi uimită, cineva a trebuit să sufere mult, să piardă.. Oare aşa e în viaţă? Unii să piardă pentru ca alţii să câştige? E drept? Ce e dreptatea? Ce e nedreptatea? Există neconcordanţe în legile firii?
Îi sunt recunoscătoare binefăcătoarei mele. Îi mulţumesc pentru altruism şi pentru convingeri. Îi mulţumesc că mi-a dat şansa să mă împac cu mine şi să îmi pun trecutul la locul lui, împăcându-mi prezentul. Îi mulţumesc şi pentru că mi-a dat şansa să descopăr un nou viitor, pe care să îl construim împreună.
Am un miracol în mâinile mele azi, iar miracolele sunt atât de rare. Să ai în palme dovada strălucitoare a unui miracol, asta este şi mai rar.
multumeste-i,te rog, si din partea mea binefacatoarei tale.
ReplyDeletedaca suferinta naste miracole, probabil ca e just sa existe.
...oare in sinea ta fara cuvinte e linistea mea?