On mobile

Ei bine da. Atunci când nu mă mai gândeam la vreo fita suplimentară,
iată că postez pe blog de pe mobil. Pfuai. Am şi Fring, sunt bazată. E
foarte adevărat că gemenii au obsesii mari cu comunicarea. C'est la
vie! Hai, noapte bună.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

De 1 Mai o legumesc

„Ce faci de eclipsă?" Asta era întrebarea cea mai importantă, esențială, unica, în vara lui 1999. Mă pregăteam de admiterea la facultate și eclipsa se pregătea de Vâlcea, în punct maxim. Impropriu spus mă pregăteam – nu reușeam să învăț nimic, într-un mod inexplicabil, necaracteristic mie. Acum aș zice că poate era încercarea mea puerilă, slabă și nereușită de a mă împotrivi Timpului, Creșterii. Se prea poate să fi vrut să rămân veșnica adolescentă, etern neînțeleasă însă cu lumea la picioare, cu lumea în picioare... cine să mai știe?

Acum două zile m-am trezit surprinsă și fără un răspuns prea clar când cineva a vrut să știe ce fac „de 1 mai." Nu asta stă pe capul meu, în conștiința mea. Să-l iau pe 1 Mai și să-mi întorc viața în așa fel încât să mă asigur că-l cinstesc, să-l iau și să-l fac prilej să trăiesc, altfel, mai bine, mai șmecher, mai extravagant decât de obicei. 1 mai înseamnă că vine ziua mea. Ziua mea e foarte importantă pentru mine, e singurul egoism, singurul lux pe care mi l-am permis și mi l-am acordat din belșug în copilărie. Să fiu importantă de ziua mea și ziua mea să fie cea mai frumoasă pentru că era a mea, pentru că aveam și eu o zi din an în care să fiu buricul universului. Ziua cu dispensă de la restul existenței mele.

Anul ăsta, de 1 mai m-am hotărât să o legumesc. N-am motive de sărbătorit și n-o să mă apuc să o fac doar pentru o cifră. Mâine e zi de curățenie, de piață, de flori în vază și busuioc proaspăt pe masă, de soare și de gâze și de lenjerie proaspătă pe pat. Mâine n-am nevoie de nimeni și de nimic, poate doar de puțină liniște și ceva mai multă odihnă. Să las vântul să-mi ia rufele și să ascult foșnet de copaci într-un București părăsit.

Pe dinăuntru şi pe dinafară

Asculta mai multe audio Muzica

Zilele astea m-am tot gândit la ce-mi doresc de la viaţă, de la cei de lângă mine. M-am gândit mult la dragoste, asta şi pentru că este peste tot în jurul nostru, în toate formele. Mi-am adus aminte de emoţia începutului, de liniştea regăsirii, de căldura prezentului nesfârşit.

Nu e greu să faci lucrurile să meargă dacă întâlneşti persoana potrivită. Desigur că nu. Ne putem acomoda cu oricine, oriunde, oricum, putem iubi la fel. Există astfel un număr infinit de persoane potrivite, cu care să putem întemeia familii, cu care să putem merge în vacanţe, la teatre, concerte, nunţi, botezuri şi înmormântări, cu care să cumpărăm mobilă, cu care să creştem un animal şi să construim o casă. Ştiu multe astfel de exemple, de fapt, majoritatea cunoştinţelor mele sunt astfel de exemple. Am un prieten care numeşte aceste cupluri "întreprinderi cu doi directori", în care fiecare are un rol bine determinat pe care şi-l îndeplineşte conştiincios şi astfel lucrurile merg. Merg, şi viaţa merge înainte şi totul e bine.

Ce rar e să întâlneşti altceva. Cineva care să te dezbrace de măşti şi haine, care să te ia, puternic, pe sus, să se uite în ochii tăi şi să te ştie, simplu, crud şi total, pe dinăuntru şi pe dinafară. Cineva apărut întâmplător, neplanificat, necalificat, fără reguli, fără prescripţii, dar cu o foame gravă şi adâncă de esenţa din tine. Cineva care să te trezească la viaţă. Spun viaţă cu tot respectul şi veneraţia pe care sensul adevărat al acestui cuvânt le merită. Cineva care poate nu-ţi va da nimic din cele de mai sus, dar care cu adevărat îţi va da totul. Ce rar, nu?

Vreau şi eu să te cunosc. Să-mi spui poveştile tale, să mă pierd printre cuvinte doar pentru ca să mă poţi tu regăsi intrată în tine, neaşteptat, nesăbuit, dezarmant. Vreau să-ţi laşi toate zidurile jos, să-ţi ştergi fruntea şi să-mi zâmbeşti. Spune-mi tot, te ascult.

Back against the wall

Sunt cu spatele întors la lume. Înăuntrul meu, vreau să zic. Vorbesc, râd des, stau pe mess, scriu pe blog, merg la shopping, mă duc la tango și la servici, mă văd cu prietenii iar ei nu văd că eu sunt pe de-a-ndoaselea. Stau cu ochii holbați într-un hău și tac, și mai mormăi din când în când, mai dau din umeri a pagubă.

Viața se petrece în jurul meu și eu stau cu spatele la ea, cu nasul sprijinit într-un zid lat, înalt și vechi. Am săpat două gropițe cu vârful pantofului și acum le fixez încăpățânată, în așteptare. De parcă aș sta acolo să-mi sară răspunsuri, să mă apuce de nas și să mă întoarcă cu spatele la perete. În stânga și-n dreapta mea nu-i nimeni, să mă țină de mână sau măcar să mă ajute să sar peste nenorocirea asta de zid. Adică, lume e, dar sunt toți preocupați să sape gropițe, sau să scrijelească pe zid, sau să stea pe scaune și să se holbeze unii la alții.

Ceva tot trebuie să fac. O tipă de lângă mine zice să mai aștept, că cică o să aflu. Cică mereu se află, dacă aștepți. Poate că așa o fi, cine să mai știe? Vorbesc mult, ăștia din jurul meu, dar de la o vreme nu prea îi mai aud - mă mai deranjează doar chelfăiturile și zgomotele maxilarelor, câteodată, noaptea. Mda, n-o să sară nimic din gropile astea, nici măcar un pește. Și oricum nu l-aș mânca.

Aș mai aștepta... dar parcă m-aș și duce.


Asculta mai multe audio Muzica

Libertate

Dintotdeauna am apreciat libertatea ca fiind una dintre valorile fără de care nu pot trăi. Libertatea de a alege, de a face ce vreau, de a fi cine sunt. În ton cu mine și cu credințele mele, Pufu a crescut liber. Deși este „doar” un iepuraș, Pufu a învățat să fie el însuși. Lui Pufu nu-i e frică de oameni, de străini, de necunoscuți. Nu se ascunde, îi primește și le arată imediat cine e, pentru că libertatea lui îl permite asta - să experimenteze, să trăiască, neîngrădit.

Libertatea de a fi liber de alți oameni... asta mă frământă duminica dimineața. Nu cred că aș putea trăi înlănțuită în dorințele altora cu privire la mine, încadrată în tiparul a ceea ce consideră alții că ar trebui să fiu, răspunzând dorințelor și nevoilor lor. M-aș sufoca neîntârziat în această închisoare a minții și a simțurilor. Și eu am nevoie de alții, e adevărat, n-o să fiu nedreaptă, dar mai am nevoie și să-mi regăsesc gândurile mele noaptea, atunci când tot restul tace și sufletul meu începe să vorbească.

Poate că în lumea asta să fii liber înseamnă să fii singur... dacă da, nu știu zău ce aș alege.

La muţi ani mie!

Da, astăzi e Sf. Gheorghe, să trăiesc, fericită şi sănătoasă şi iubită!! Întrucât mi-am adus aminte abia azi dimineaţă că e ziua mea, m-am gândit să-mi dedic o melodie frumoasă, numa bună de trezit dimineaţa pe ea. Şi vreau să îi mulţumesc mamei mele, pentru că este cel mai mare fan al meu! Te iubesc mami!

Ultima Scrisoare

Asculta mai multe audio Diverse

Song of the day

Azi noapte am visat că, împreună cu un prieten, trebuia să cânt la karaoke my top 46 songs. El insista cu încăpăţânare să scoatem de pe listă Maroon 5 - She will be loved. Eu, sufocată de indignare, i-am strigat că mai bine nu cânt nimic decât să scot cântecul ăsta, şi m-am apucat să-l fredonez în somn. Când m-am trezit, încă mi se mişcau buzele.

Dintotdeauna mi-a plăcut Maroon 5. În 2004 - îmi atrăgeau atenţia cu replica obraznică din This love "I tried my best to feed her appetite/ Keep her coming every night/ So hard to keep her satisfied.." (How many men do that?!) şi mă făceau să visez într-o Sunday Morning; 2007 - îmi începeam o nouă viaţă într-un Bucureşti îngheţat şi străin, pe Wake Up Call - un videoclip provocator şi un 22 negru la ruletă "If you needed love, well, then ask for love/ Could've given love, now I'm taking love..."

M-am îndrăgostit până la urmă de soundul şi poveştile lor, dar şi de vocea şi insolenţa lui Adam Levine.

Acum însă, acum însă "She will be loved" e cu totul altceva. "I don't mind spending every day/ Out on the corner in the pouring rain/Look for the girl with the broken smile/ Ask her if she wants to stay a while..."

With a little help from my friends

Zilele astea grele au fost impresionante pentru mine. Prietenii mei - cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, însă acum descoperiţi - s-au mobilizat exemplar pentru a mă susţine, pentru a-şi arăta sprijinul, pentru a mă ajuta să merg mai departe. Au stat lângă mine cu inima şi cuvintele lor, şi o parte a sufletului meu a plâns de fericire.

Vă mulţumesc pentru iubirea voastră, este cel mai important lucru pe care l-am descoperit într-o marţe neagră.

Bucureştenii şi-au cumpărat umbrele colorate

Azi, în marţea neagră, pe stradă şi în staţiile de autobuz e plin de umbrele colorate. Ici pe colo câte un gri, dar nesemnificativ. Micile buburuze aleargă grăbite printre firele de ploaie, vorbesc între ele, se bârfesc, îşi aruncă ocheade. Sub umbrela cu JOY stă o fată îmbufnată.

Umbrela mea roşie cu buline albe nu face nimic, tace. Stă în ploaie şi atât, fără gânduri, amorţită. Mi-au intrat picioarele în pământ şi nu se mai mişcă, nu se mai dau duse. Ca şi cum ar fi uitat să meargă, ca şi cum cineva m-ar fi uitat în ploaie, pe caldarâm, în aşteptare. În aşteptarea a ce? Nu mai ştiu, şi eu am uitat.

Bucureştiul şi-a luat umbrele colorate cu care zumzăie în jurul meu.

Cântec de găsit

La ora 02.22, mi-ai înseninat noaptea, Tudor Chirilă. Îți mulțumesc.

Asculta mai multe audio Divertisment

Ce faci când minciuna are picioare scurte?

Nu știu alții cum sunt, dar eu una urăsc să fiu mințită. Mereu am spus-o: pot să suport orice adevăr, oricât, pot să trec prin multe alături de cei pe care îi iubesc, dar nu mă mințiți. Nu mă înșelați, nu mă luați „de bună.” Nu sunt, decât dacă vreau eu.

Am o intuiție teribilă atunci când vine vorba de descoperit minciuni - nu știu dacă e un defect sau o calitate, întrucât întotdeauna - paradoxal! - descoperirea adevărului aduce suferință. Câteodată mi-aș dori să nu fiu atât de perspicace, alteori ignor anumite semne cu bună știință. Însă sufletul meu știe, eu știu și de mine nu mă pot ascunde niciunde.

Odată descoperită minciuna, rămâne întrebarea - ce faci tu, singur în adevăr? Ce să faci tu, cu inima ta și cu adevărul, unde să mai fugi de el? Cât să mai fugi? De ce sunt relațiile umane așa complicate? Urăsc când minciuna și adevărul ne arată cât de singuri suntem de fapt în realitate. Câtă iluzie se ascunde în realitatea noastră.

Unii oameni trăiesc în minciună, ca într-un viciu. Și ne transformă pe noi, cei ce inhalăm aerul lor, în vicioși pasivi. Dar eu azi spun nu. Eu am început să învăț să spun NU.

Milonga Masquerade

Ahh!! O mie de puncte și încă unul pentru Milonga Masquerade de astă seară. Da, e noapte, stau cu picioarele în sus pe pereți (schimbare circulație sânge, don t ask) și scriu chinuit la calculator despre Milonga Masquerade, pentru că toată ființa mea doar asta respiră!

Centrul Cultural Maghiar, o vilă splendidă ascunsă discret pe o străduță între Romană și Victoriei, a găzduit un minunat eveniment de muzică și dans. Întâi, concert de pian - magnific - închisesem ochii și alergam pe dealuri într-o rochie de acum două secole, gândindu-mă, socotindu-mă cum aș putea oare să transpun în cuvinte muzica aia nepământeană... Apoi am coborât pe pământ pentru un recital de tango, însă era prea târziu, pentru mine era prea târziu și nu mai conta...

Am dansat toată noaptea, am schimbat o grămadă de parteneri, am avut șansa să compar o mulțime de stiluri - nici nu m-aș fi gândit! Pot spune chiar că am simțit o vagă îmbunătățire a propriei situații, lucru confirmat de câțiva dintre băieți. Mi-am făcut prieteni, mi-am consolidat relațiile cu colegii și chiar am primit laude pentru costumație - mi-am pus la bătaie costumul de belly dance, și am făcut oarecare senzație, în auriu și negru, cu mulți bănuți norocoși și brățări strălucitoare.

Sunt acasă, cu picioarele pe pereți și îmbătată de tango.

Best kept secrets

Nu întotdeauna spunem ce avem pe suflet - nu întodeauna avem îndrăzneala, nu întotdeauna știm cum să o facem, sau, cel mai periculos, nu întotdeauna vrem. Cred că toți purtăm, încuiate pe undeva, secrete bine păstrate. Ținem secrete față de alții - părinți, prieteni, iubiți, colegi - dar și față de noi înșine.

Secretele sufletului macină, și într-o zi te poți trezi că nu mai ai pe ce construi pentru că totul s-a ros, a putrezit, sau pur și simplu e prea târziu să mai faci ceva pentru că s-a pierdut momentumul în care te puteai elibera, sau pentru că esența a ceea ce ai fost cu adevărat a dispărut, lăsând locul măștii care ai fost prea mult timp.

Din când în când ușile sufletului se deschid și lasă lumina să pătrundă. Sau măcar să se întrevadă. Uneori, secretele tale te fac să te simți mai vulnerabil, mai fragil. Să-ți fie teamă să le lași în mâinile orișicui. Nu pot decât să admir neînfricarea celor care descuie lacăte înăuntru, care se descoperă lumii în esența lor. Nu pot decât să-mi doresc să mă dezvelesc cât mai mult, să eliberez cât mai mult, să adăpostesc cât mai puțin întuneric. Îmi doresc curajul de a fi cine sunt în viața mea secretă.

Norul

Am inima strânsă. Norul ăsta stupid a blocat tot traficul aerian. Mi-e teamă pentru Adi, nu știu când se va întoarce. Armenia e practic la capătul lumii - acum așa pare - și n-are practic nicio resursă: hotelul de 4 stele e de 2, mâncarea proastă iar accesul la internet un miracol și un lux.

Iubitul meu nu se poate întoarce acasă, iar eu nu pot face absolut nimic cu privire la asta.

Prima mea Milonga

La Scena. Multă lume, multă agitație, o aniversare, prăjituri, pantofi frumoși, cunoștințe noi... și tango. Am încă atât de multe de învățat, că obosesc numai gândindu-mă. Nu prea-mi iese ocho spate. De fapt, mi-e cam neclar dacă îmi iese ceva altogether, cu excepția fundului, care e prea scos în afară.

Nu-i nimic, e bine și așa. Mă furnică picioarele, dar e bine - mâine o luăm de la capăt.

Your love is king

Îmi tot bâzâie melodia asta prin cap.

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta,
Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urât sa spui “Sunt cea mai frumoasa femeie”,
E urât si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci când ploua,
Numai atunci când ploua,
Sa rostesc magica formula “Sunt cea mai frumoasa femeie”.
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii în par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vânt
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te-astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt îndragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei…

Ana Blandiana

A day in Pufu's life

Pufu, furia albă, distrugătorul lumilor, ronțăie liniștit la salată și două frunze de leurdă. Azi mi-a vandalizat palmierul - de două ori, mi-a ronțăit covorul în trei locuri, ros profesionist cablul de la laptop și făcut praf punga cu sare de sub bufet. Deci - o zi bună, merită să mănânce liniștit. Și de ce nu ar face-o? Ce dacă a încasat două corecții manifestate în timp de reflexie pe balcon? Păi a reflectat, și n-a constatat că ar fi fost ceva în neregulă. Ah ba da, n-a apucat sa tragă tot firul din covor, iar cablul ala moale părea că ascunde un miez interesant. Nu-i nimic, se va ocupa de astea data viitoare, într-un moment de neatenție al mâinilor alea numa' bune de lins, care îl transportă de colo-colo prin casă și îi dau mâncare.

Între timp, trebuie să se gândească la modalități mai eficiente de a sări din cușcă. De la o vreme grătarul ăla enervant s-a blocat, și îl cam doare capul și boticul de la atâta dat în el. Clar, așa nu se mai poate. Își aruncă leneș fundul într-o parte și moțăie îmbufnat.

Îl iubesc cu o căldură înduioșătoare pe Pufu. Mi-e greu să-l las noaptea singur, mă doare când se lovește ca un tăntălău de te miri ce prin casă. Și mai greu e să îl învăț binele și răul, chiar și așa, în universul lui mărunt. Zi de zi, Pufu își lasă viața în mâinile mele, cu o delicată voioșie și jucăușenie. Inconștient, trezește în mine o iubire infinită.



PS Și eu și Pufu suntem vegetarieni, iar el este cel mai mare fan al Andreei bucătăreasa.

Viața bate filmul

Astăzi am trecut prin cel puțin două momente Zen-extrem. Cineva acolo sus mi-a materializat gândurile, într-un mod atât de neașteptat însă atât de perfect integrat, încât m-am trezit în momente de Zen extrem.

Mă întreb dacă Zenul extrem, ca sport, poate fi practicat. Cât de tare ar fi dacă ai gândi o chestie care s-ar materializa instant, în modul cel mai potrivit pentru situația în care te afli. Am o vagă bănuială că asta de fapt chiar se întâmplă, fără însă ca noi să fim foarte conștienți de fenomen, modalități, implicații, context, etc. Însă atunci când suntem, trăim momente de Zen extrem, în care viața bate filmul.

Eu una mi-am propus să practic acest sport și să găsesc terenul de antrenament potrivit. După care, mergem în campionat. Hai cu Zenu'!

Things lost and found (II)

Acum câteva zile anticipam fără să ştiu un eveniment ... uluitor al vieţii mele. Sunt uluită, şi oarecum fără cuvinte (asta în sinea mea, pentru că în afară vorbesc vrute şi nevrute). Mă uit cu ochi mari la un lucru pe care l-am pierdut acum mulţi ani şi care acum, miraculos, nebănuit, neimaginat, s-a reîntors la mine.

Mă uit cu stupoare la ceea ce nu poate fi decât un cadou al Universului, o emanaţie a dorinţei secrete a sufletului meu, materializată în modul cel mai surprinzător cu putinţă. Mă mai întreb şi dacă, pentru ca eu să fiu atât de fericită şi uimită, cineva a trebuit să sufere mult, să piardă.. Oare aşa e în viaţă? Unii să piardă pentru ca alţii să câştige? E drept? Ce e dreptatea? Ce e nedreptatea? Există neconcordanţe în legile firii?

Îi sunt recunoscătoare binefăcătoarei mele. Îi mulţumesc pentru altruism şi pentru convingeri. Îi mulţumesc că mi-a dat şansa să mă împac cu mine şi să îmi pun trecutul la locul lui, împăcându-mi prezentul. Îi mulţumesc şi pentru că mi-a dat şansa să descopăr un nou viitor, pe care să îl construim împreună.

Am un miracol în mâinile mele azi, iar miracolele sunt atât de rare. Să ai în palme dovada strălucitoare a unui miracol, asta este şi mai rar.

Ce am făcut azi

• Pupat și hrănit Pufu.
• Dat cu părerea la greu pe două legi, în dezbateri publice. Mooamăă.
• Strâns mâna lui Geoană, ciocnit cu Mogulul (Voiculescu în persoană).
• Mâncat pizza vegetariană courtesy of UNHCR.
• Arătat sexy and smokin hot.
• Mers pe jos de la Senat la Unirii, pe tocuri.
• Pupat ecran laptop conținând poza cu iubi din Armenia.

Ce zi, ce zi.

Things lost and found

Lucrurile pe care le-am crezut pierdute au o cale stranie de a se reîntoarce. Uneori ştii, ai certitudinea reîntoarcerii, alteori ai doar speranţa, nebănuită, mică. Când simţi apropierea, inima ta reînfloreşte, reînvie, bate. Tare. Chicoteşte. E o fetiţă mică şi blondă, răsfăţată, cu bucle şi dinţi mărunţi şi albi ca perlele, cu pumnii strânşi şi obraji înroşiţi de atâta aşteptare.

Astăzi multiubitul îmi pleacă departe, peste mări şi ţări. Îl pierd o săptămână. Îmi zăboveşte în nări mirosul lui, noaptea, când mă culc pe umbra palidă lăsată de trupul lui în aşternuturi. Mă dor oasele şi ochii de dorul lui şi de nesomn. Îl sărbătoresc cu cearcăne viorii şi buze muşcate, şi-l aştept, şi-mi aştept reîntregirea.

Te aştept ca o fetiţă blondă şi răsfăţată, cu ochi mari şi rotunzi ca ai tăi, şi cu mâinile întinse.

How to end a perfect Sunday morning

O dimineață perfectă de duminică începe dulce, între așternuturi. Fără gânduri, cu raze jucăușe și ciripit de păsărele, cu o fereastră deschisă spre lume și un măr verde pe noptieră.

Duminica dimineața telefonul e stins și zace uitat pe noptieră; asta pentru că e doar dimneața mea și am voie să fug de lume. Micul dejun se ia în pat, cu ochii clătiți pe un cer albastru. Promite, duminica mea. Promite să tacă și să mă ascundă.

În reverie, îmi sprijin coatele pe geam și mă duc și eu departe, cu păsările și cu gâzele. Timpul, orfanul, s-a rătăcit pe un maidan și mă lasă, și mă uită, și bate mingea cu copiii, și-și julește orele și minutele și-l dor anii și veacurile.

Într-o lume în care nu mă auzi dacă te strig, într-o lume în care te strig tăcut, doar pentru mine, latră câinii. Te tac, pentru că nu pot să te vorbesc în duminica dimineții sfinte.

Cel mai bine știu să fug. Mi-e urât cu mine când fug, și-aș vrea să vină duminica dimineața să mă fugă de tot, până n-oi mai avea unde mă ascunde. Atunci o să înfrunt șerpii albi din patul meu, și o să-i apuc cu tărie de cap și de limbă și o să-i dau jos, nemușcați.

Duminica dimineața se sfârșește în negreala murdară a nopții ce aduce lunea. Se termină frântă în săptămâna păcatului care începe. Mă doare că nimeni nu înțelege că e adevărat.

Decizii, decizii

În viaţă deciziile sunt greu de luat. Asta pentru că ne înfruntă atât de multe variabile, atât de mulţi "dacă", "poate", "probabil". O variabilă rămâne însă variabilă şi a încerca să o transformi în orice altceva nu poate fi decât o mare păcăleală.

Cum poţi ştii că ai dreptate, cum poţi ştii că ai luat decizia corectă? Astă seară am primit vizita unei bune prietene care, cu o undă de disperare înfrigurată, se confrunta violent cu un embarras du choix. În timp ce îmi expunea, detaliat, cele două opţiuni ce îi erau valabile şi îmi scormonea ochii căutând un răspuns, un semn, o reacţie care să îi indice o cale de urmat, mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu există un răspuns bun sau unul rău, că nu există o alegere perfectă, aşa cum bine îmi spunea azi Sabina. Am zâmbit, încurcată şi gânditoare în acelaşi timp, şi m-am trezit zicând chiar asta. Că nu există o decizie perfectă. I-am zis-o tare şi răspicat, în aşa fel încât să mă aud bine, şi să-mi intre în cap o dată pentru totdeauna.

Da, e greu să iei decizii uneori, mai ales atunci când nu eşti acordat la vocea realităţii tale interioare. Însă nu cred că răspunsurile vor veni din alcătuirea exhaustivă a unei liste de motive pro şi contra. Nici din discuţii nesfârşite cu prieteni şi cunoscuţi, care să formeze o majoritate cu drept de vot, gata să ia responsabilitatea deciziei de pe umerii tăi. Decizia trebuie să vină din interiorul tău, să răsară clară şi netulburată din fiinţa ta, din suma dorinţelor tale genuine. Dacă eşti incapabil să iei o decizie, în marea majoritate a cazurilor este pentru că nu te asculţi suficient de bine, sau pentru că ai idei sau pretenţii absurde de la ceea ce ar trebui să fie viaţa ta. În ambele cazuri, este vorba totuşi de o lipsă de sincronizare cu tine însuţi.

Într-un univers relativ, deciziile noastre sunt la fel de relative. Ar fi cazul să ne împăcăm cu asta şi să le abordăm la un nivel superior.

Manifest

Un drag prieten mi-a spus astăzi că dacă vreau să atrag cititori către blogul meu ar trebui să scriu despre lucruri scandaloase. Sau nu neapărat scandaloase, ci controversate, care să intrige şi să "inflameze". Să suscit la răzmeriţă şi să îl bat astfel pe Zoso la audienţă, că deh, toată suflarea blogărească băştinaşă trage tare să-l bată pe Zoso, the ultimate One, Neo-ul matricei mioritice.

Da, recunosc că mi-ar plăcea ca lumea - cât mai multă lume - să-mi citească blogul şi să comenteze, să schimbăm astfel păreri şi experienţe, să ne îmbogăţim astfel unii pe alţii. Suntem înconjuraţi de atâta urât, de atâta răutate, de atâta ipocrizie şi grotesc. Nu vreau să mai adaug la această listă, din contră, vreau să ...o anulez.

Un alt prieten îmi răspundea, acum mulţi ani, la întrebarea mea sinceră despre care crede el că ar cam fi scopul vieţii lui, şi ce ar vrea el să facă din viaţa ce i-a fost dată. "Să las ceva în urmă, cam asta aş vrea. Să nu mă pierd în neant, un nume ca oricare altul, uitat la a doua generaţie." Atunci mi s-a părut un scop mic, meschin, ridicol. Eu aveam vise înalte, despre transformarea lumii şi transcenderea adevărului ultim. Pe măsură ce trece timpul constat că realităţile se schimbă. Timpul se accelerează, materia se transformă, evoluează. Oameni tineri mor în accidente stupide, lăsând în urmă stupoare şi lipsă - de data asta doar o jumătate de generaţie...

Atât de multe cuvinte pentru a spune un lucru simplu. Scriu pentru frumos, pentru descoperirea puţinului minunat ce ne înconjoară, pentru punerea în evidenţă a tainelor rămase, fără a "strivi corola de minuni". Şi mai scriu şi pentru mine. Pentru ca, dacă e să plec vreodată aşa cum a făcut-o Monica, să las ceva din mine în urmă. Pentru o generaţie, două, sau niciuna. Pentru cei care vor avea nevoie, pentru cei care vor căuta, sau pentru cei care pur si simplu s-or nimeri.

Prima zi de Paşte

Ne-am hotărât să petrecem prima zi de Paşte în vizită la mănăstirile din apropierea oraşului: Mănăstirea dintr-un lemn şi Mănăstirea Surpatele.

Dintotdeauna mi-a plăcut să merg la Mănăstirea dintr-un lemn de Paşte - verdeaţa de acolo, liniştea, pacea, soarele, serenitatea, căldura...


Ca de fiecare dată am poposit sus, pe banca din faţa bisericuţei, cu privirea dusă în zare către munţii înzăpeziţi şi stejarii seculari. Magnolii îmbobocite, multe flori şi o masă a tăcerii - iată decorul veşniciei. Nu pot să vă descriu vântul, nici trifoii (pe care a trebuit să-i culeg pentru Pufu, nu-i aşa?), nici apa fântânii, nici împietrirea raiului.

Hristos a înviat!

Din morţi. Cu moartea pe moarte călcând. Şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le.

De fiecare dată mă cutremuram la acest moment al slujbei de Paşte, care anul acesta m-a prins răcită şi.. în faţa calculatorului. Mă gândesc la EL, şi sunt în pace. Mă gândesc la EL, şi mi-e dor, şi ruşine şi ... iubire. Aş vrea să Îţi dau mai mult. Mai mult decât banala scuză a unei răceli. Iartă-mă că n-am fost acolo, primeşte-mă, că sunt aici.

În camera mea

Vine Paştele şi mă găseşte cu multă lumină în suflet. M-am curăţit, prin post şi rugăciune, şi sunt gata să întâmpin viaţa ce se naşte. Sunt acasă, alături de cei pe care-i iubesc, în micul rai pe care mi l-am creat în camera mea. Camera mea e Zen. E un loc în care intri numai cu tine şi gândurile tale, un loc în care să te regăseşti între rânduri de carte, aşezat molcom în balansoarul din colţ, cu picioarele odihnindu-se leneş pe taburet şi un ceai cald pe mica bibliotecă de lângă.

Camera mea e o sărbătoare a învierii, a albului, a simetriei armonioase. Colibri zburdă împerecheaţi pentru totdeauna pe peretele de vizavi. Copacul vieţii se îndreaptă spre balerina cu linii confuze, prinsă în abandonul dansului. Baiana de la Embu veghează visătoare sub oglinda rotundă cu vrejuri de metal, cu gândul la dinţii albi ai unui mulatru zărit deunăzi la carnaval, în timp ce cumetrele-i se întorc sprintene cu apa în ulcioare, gata să ostoiască cu zâmbetele şi decolteul generos setea iscată de soarele arzător al Bahiei. Hipo şi-a lăsat burtica să curgă liniştită între perne - astăzi a mâncat mult şi pesemne nu o mai poate duce până diseară fără o mică siestă furată în toiul amiezii. Patul cu grilaj negru se deschide larg, primitor, sub foşnirea discretă a îngeraşilor de hârtie agăţaţi de globul japonez de babmus. De pe poliţele învecinate, alţi îngeraşi se roagă cu mâinile împreunate şi privirea spre cer, lângă lumânări albe şi argintii. Aş muşca o gură din mărul Evei, sau al lui Prâslea, sau al cunoaşterii, că prea e auriu şi zemos. S-a pus îmbietor lângă lotusul cu o mie de petale, învăluit în ape albastre, de cristal. Spre el privesc curioase violetele de parma din pervaz, în timp ce zambila se usucă, plictisită.

Spre seară aprind lumina lampadarului din colţ, şi dau un nou ton zumzetului amiezii amurgite. Prinzătorul de vise amerindian îmi promite să mă apere la noapte, ascuns bine între îngeraşi, în timp ce draperiile verde-oliv se unduiesc unele spre altele, prinse în cârligul nopţii. Mă afund între perne şi aşternuturi mirosind a curat şi a vânt moale, şi adorm cu cartea între mâini.

În alb, verde oliv, negru, lemn şi tonuri de albastru se găseşte ascuns misterul camerei mele. Împrăştiate prin colţuri mă salută amintirile cele mai dragi, mă salută lumea pe care am cărat-o în desagi în toate peripeţiile mele.

Toate energiile universului s-au întalnit, iubit şi îmbinat perfect în camera mea. E o cameră de tânără fată, ca mine şi visele mele.

Introducing PUFU

Astăzi, 1 Aprilie, ziua păcălelii, e ziua în care mi-am scos ştampila de traducător şi ziua mare în care PUFU a intrat în viaţa mea.



Pufu este un minunat, un tandru şi un jucăuş, iar Andie şi Mami îl adoră pe Pufu. Acum doarme, liniştit, între foi de salată. Pufu se va simţi minunat la Andie acasă în Bucureşti, şi iubiţel îl va adora pe Pufu, pentru că lui Pufu nu-i poţi rezista.