When does a girl give up her shoes?

Nu am multe perechi de pantofi, cum nu am nici foarte multe haine - ceva împotriva acumulării, aș zice. Însă lucrurile pe care le am, mi-s dragi, mi-s tovarășe. Pantofii mei au bătut cu mine munți și mări, țări și continente, autobuze, birouri și hoteluri, au fost cu mine când am plâns și când am râs, mi-au ținut de cald și de urât, boticul lor s-a uitat întotdeauna prietenos către mine, în sus. Cum, dar mai ales când știi că a venit momentul să-ți iei la revedere de la ei? Cum faci să îi arunci într-o pubelă plină cu resturi, când ați trecut prin atâtea împreună?

Am câteva perechi de pantofi care nu-și mai servesc demult scopul, și totuși nu mă-ndur să le arunc. How to? Poate dacă aș știi că își continuă misiunea, undeva, altundeva... Vezi? De asta au nevoie oamenii să creadă în Rai. Aș vrea ca pantofii mei să meargă în Rai.

Vin sărbătorile, vin sărbătorile!

Astăzi m-am trezit veselă și bine dispusă, fără dureri de spate, cap sau suflet. Sărbătorile de iarnă sunt aproape, iar la mine acasă toate se așează, cumințele, la locul lor. Deja nu mai e niciun secret că Pufu și Andie stau în casă nouă, după cum pentru mine nu mai reprezintă niciun secret faptul că mutatul e treabă grea.

Aseară mi-am vizitat fostul apartament și m-a durut sufletul; nu mai era o casă, o acasă, era un apartament închiriat, dezolant, dezgolit de frumusețea energiei căminului care mi-a fost. Nici nu am putut intra în fostul meu dormitor, am vrut să păstrez în minte imaginea veche a patului meu primitor și cald, a steluțelor colorate de pe tavan și a covorașului alb ca laptele, așa cum le-am știut și le-am iubit eu.

Unii oameni nu se atașează de persoanele și obiectele din jurul lor - până la urmă, de ce ar face-o, toate sunt efemere! - însă nu eu. Eu iubesc, eu rămân acolo, puțin, mult, atât cât pot da. Eu am rămas puțin în căsuța cu apusuri indiene și orizonturi nesfârșite.

Vin sărbătorile, oameni buni, vine vremea să respirăm adânc, să facem bilanțuri și analize, să ne punem dorințe, să coacem planuri și plăcinte, să iertăm și să fim iertați, să credem într-un nou început. O cușcă nouă pentru Mr. Pufu, cizmulițe pentru Andie, covoare pentru Gloria. Cu toții ne pregătim.

Oameni de cuvânt

Atunci când te apuci să îți renovezi casa de la zero sunt multe lucruri pe care nu le știi, multe la care nu te aștepți și multe pe care le estimezi greșit. Toți cei care au renovat sau construit o casă de la zero, vreodată în viața lor, știu foarte bine la ce mă refer.

În haosul responsabilităților cărora trebuie să le faci față, e important să fii ajutat de oameni de cuvânt, oameni de încredere. Omul meu a fost Laurențiu de la House Design SRL. Țin neapărat să-i mulțumesc pentru că a făcut lucrurile:
1. Bine
2. Repede
3. Responsabil
4. Profesionist
și, nu în ultimul rând, la un preț atractiv.

Dacă vreodată vă gândiți să începeți lucrări de renovare, eu îl recomand cu căldură. Vă va da sfaturi practice și foarte la obiect, și puteți avea încredere că ceea ce ați comandat se va realiza întocmai.

So, do remember: Laurențiu, House Design SRL, 0722268477.

Nu vreau să închei fără a mulțumi echipei de la Radical Instal, pentru instalațiile electice și sanitare, și lui Doru de la Casa și birou, pentru mobila de bucătărie și dressing. PROFESIONIȘTI. PROFESIONIȘTI. Nu am ce să le reproșez, iar asta, în universul renovării domestice, e mai mult decât o recomandare.

O meserie

În ultimul timp am petrecut mult timp printre meșteri: zugravi, instalatori, electricieni, faianțari, parchetari, etc. Privindu-i la muncă, am avut o revelație, de fapt, o trezire a unui gând mai vechi. Mi-am dat seama că eu nu știu nicio meserie; și nu numai eu, toți micii trepăduși din multinaționale, project managerii, account supervisorii, vision clearance executive-ii, niciunii nu avem nicio meserie. Nu știm să reparăm o țeavă care ne curge, nu știm să punem la loc o siguranță, nu știm să dăm sau să chituim o gaură în perete, nu știm să cultivăm cartofi sau să operăm o inimă. Practic, nu știm să facem nimic din puținul util necesar vieții firești, de zi cu zi, a unei ființe umane simple, așa-lăsate de Dumnezeu.

La fel de inutili ne sunt și banii. Deunăzi mă uitam din autobuz cum unei doamne i-a căzut o hârtie de 1 leu pe jos. Dacă am merge pe stradă și nu am știi ce sunt banii, și am găsi hârtia respectivă, fie am arunca-o la coș, fie am aprinde focul cu ea sau am împacheta-o strâns și am înfige-o drept stavilă în vreo ușă de dulap.

Practic, nu reușesc să înțeleg cum am ajuns să devalorizăm lucrurile esențiale vieții, și să ne lăsăm prinși într-un cerc vicios în care non-valoarea conduce. Banul de hârtie este o non-valoare, o hârtie colorată jegoasă, umblată prin prea multe mâini. Există explicații istorice și economice pertinente, desigur, dar de fapt nu mă interesează, pentru că tocmai datorită lor băieții cu ceafă lată și lanțuri groase au vile în Pipera, iar oamenii cu suflet mare repară pereți prin blocuri comuniste în Titan. Și nu numai.

Aș vrea ca oamenii să învețe meserii, să învețe lucruri simple și utile. Aș vrea să învățăm să eliminăm puroiul complicațiilor societății moderne și așa zis evoluate. Aș vrea ca viața să fie mai simplă, mai respectuoasă și mai frumoasă, așa cum mi-o aduc aminte de copil.

Hazard is my DJ

Ar fi trebuit să dau la litere. Undeva, în adolescența mea, destinul meu părea să fie ăsta. Însă nu. Am dat la drept și am cunoscut-o pe Moni, am devenit vegetariană, am plecat în Franța la concurs fiindcă în liceu studiasem așa bine franceza, apoi în Budapesta pentru că un coleg mi-a spus de o bursă cu o zi înainte să aplic la alta (eu am luat-o, el nu), în Budapesta m-am îndrăgostit și am învățat portugheza și așa am ajuns să cunosc pe X și Y și să plec în lumea largă, și să pun cărămidă peste cărămidă în povestea vieții mele.

Nimic nu pare întâmplător în acest domino al legăturilor destinului. Și totuși. În această pânză de păianjen suntem prea mulți ca să contăm toți, sau fiecare.

Uneori ne sunt dați oameni, ne găsesc de prin negura timpului în viața și în circumstanțele astea, și nu putem scăpa lor. Alteori stăm la răscruci și nu vine să ne ia nimeni - dar poate și asta e o predestinare. Și, câteodată, în câte o noapte, mă pătrunde conștiința efemerității și nimicniciei noastre și îmi dau seama că Dumnezeu e prea ocupat să țeasă destinul fiecăruia dintre noi. Poate Dumnezeu e prea ocupat să fie, și atunci nu mai rămânem decât noi, micii, mulții, mărunții, neînsemnații, orbecăind muțește prin univers, căutând o explicație pentru marea întâmplare de a fi.

Amânarea naște monștri

Nu știu dacă amânarea se naște din lașitate, din comoditate sau din neputință. Oricare ar fi motivul, cert este că amânarea nu duce la nimic bun. În liceu, prietena mea îmi spunea mereu, râzând și citându-l pe Murphy: „Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine în 30 zile, atunci nu merită să îți mai bați capul cu ea.”

În ultimul timp, în vârtejul ăsta numit viața în București - căci da, am ajuns să cred că ar trebui să primim spor de stres doar pentru că locuim în orașul ăsta! - amânarea mi-a părut cea mai bună soluție. Am amânat cu orele, zilele, săptămânile, lunile, chiar anii, până când monștrii pe care i-am creat au început să-mi rânjească în față.

Astăzi, într-o zi oarecare, una din multele ca altele, am descoperit că monștrii mei erau niște umbre de fum pe un perete. În mai puțin de câteva ore, angoasa acumulată în toată perioada asta de amânări a fost ruptă de atitudinea hotărâtă de a face. De a acționa. Concentrat, sistematic, răbdător. În câteva ore am ars nopți de nesomn și îngrijorare, am salvat minute, scuze, penalizări și fire albe.

Se poate. Este mult mai rău să nu înfrunți necunoscutul, să lași energia „nu știului”, „nu potului” și „nu vreaului” să crească, să prindă forță. Încă mai am multe de făcut, dar aerul din jurul meu a început să se limpezească.

Să fiți curajoși.

Andie in La-la-land

De ceva timp ard mâncarea, fie că e pe flacără sau în cuptor, fie că e vorba de crutoane, orez, semințe sau omlete. În jurul meu viața țopăie haotic iar eu sunt prea răcită ca să alerg după ea, să o prind de mână și să o scutur: „ce faci, fată”?

În La-la-land vecinii refuză să schimbe țevile care te și îi inundă, doar pentru că trebuie să dea o gaură în perete, proiectanții ENEL te sună sâmbătă dimineața de pe numere necunoscute, refuză să se legitimeze și îți pun întrebări ciudate, banca nu-ți dă credit pentru că ai uitat să bifezi o căsuță într-un formular stupid, oamenii mor și se nasc, tu tușești noaptea până la epuizare și Pufu pare singura ființă normală.

WTF is Andie doing in La-la-land?

Rutină

Uneori oamenii ajung să stea spate în spate în patul conjugal. Obosiți, stresați, concentrați, da, con-cen-tra-ted, pe cu totul alte priorități decât pe jumătatea semnificativă. Când o oră de somn devine mai importantă decât o oră de făcut dragoste, atunci e momentul să stai să îți pui întrebări. Să zicem că îți pui întrebări, însă care ar fi cele corecte? De aici oare se nasc reclamele în care ea caută cu disperare modalități de entertainment pentru iubit, timp în care coafura rezistă? Sau urgențele de pe la 2 noaptea, cu cele mai stranii contorsionări între obiecte de uz casnic?

De fapt, eu pornisem de la cu totul altă idee. Deunăzi mi-a sărit în ochi un cuplu de relativ proaspăt căsătoriți care își petrece tot timpul împreună: afaceri, hobby-uri, pasiuni, casă, masă, purcel, cățel. Eu una mi-aș pierde mințile, s-ar duce undeva pe apa libertății în jos la vale. Însă ei nu dau niciun semn că ar fi ceva în neregulă. Oare reușesc să mențină flacăra aprinsă, sau ne mint pe noi, ăștiălalți? Sau... s-or fi mințind pe ei înșiși, dar nu așa, oricum, ci profesionist, integral?

Credem sau nu credem în iubirea care rezistă în rutină, la nesfârșit, ca fixativul sau gustul gumei Spearmint? Or is it all really just for show? Sunt obosită, e adevărat. Dar sunt trează, sunt foarte trează.

Dans ma cuisine, le pain au naturel

De câteva zile visez, cu ochii larg deschiși, la bucătăria perfectă. Are fronturi albe, masive, cu model roman, iar baza și blatul de fag. Înaltă, potrivită mie, are linii armonioase ce nu supără ochiul cu nimic, un spațiu de lucru generos, și neapărat o chiuvetă cu cuvă dublă și baterie „gât de lebădă.” Bazele au sertare glisante cu amortizor, căci nu mă văd scotocind după oale, prin colțuri. În bucătăria mea, toate îmi sunt la îndemână. Tigăi de toate mărimile, tăvi și forme de brioșe, forme albe de copt, polonice, cuțite, coșuri și chiar câteva cărți cu rețete.

Faianța? Cum îi șade bine faianței de bucătărie - dale mici și albe, înșirate cuminți pe distanța dintre blat și corpurile suspendate. Unul din pereți e azur ca cerul, cu fereastra în mijloc, ca o gură deschisă avid spre soare și lumină. În pervaz și pe pereți - ghivece cu condimente proaspete: busuioc, pătrunjel, chives... Alături, tablouri cu specific culinar și o masă încărcată de flori.

În bucătăria mea va mirosi în curând a pâine și a iubire.

O zi amestecată

Cu oameni care nu-și țin promisiuni, cu mine care nu mi-am ținut promisiuni, cu oameni răi, cu oameni buni, cu întârzieri, cu descoperiri, cu frustrări, certuri, tensiuni. E foarte greu să îți menții calmul așa, nemâncat și nebăut.

A venit vremea mustului, și eu n-am timp să mă bucur de ea, să mai iau o gură și să aștept toamna. Eu alerg prin orașul gri și bătut de vânt, întrebându-mă de ce Dumnezeu a creat așteptările. De ce afecțiunea celor dragi e condiționată de succesele sau insuccesele noastre? De ce trebuie să corespundem imaginii lor despre noi, și atunci când alegem să facem altfel să fim mustrați emoțional? O fac părinții noștri, o fac prietenii noștri, o fac iubiții noștri, o face toată lumea. N-am înțeles asta niciodată.

Vreau să trăiesc într-o lume în care să fiu liberă să fac alegerile pe care mi le doresc și să nu fiu judecată pentru asta, de nimeni. E așa greu? E imposibil? E o utopie a mea? Noroc că rămâne iubirea.

Andie finds a home

Cât de important e locul tău în lume? Cât de important e să te simți acasă - și, mai ales, unde este ACASĂ?

M-am plimbat mult în lume, și am schimbat tot soiul de case: casa părintească, unde m-am născut și am crescut; o vilă năpăstuită în cartierul mărginaș al Sibiului - Terezianul; căminul studențesc; un subsol pe Zaharia Boiu, tot în Sibiu, ce mi-a fost - da - casă; o cameră într-o casă sinistră și înghețată în Ștrand; o altă cameră - de data asta mică și călduroasă - pe Mărășești, cu o bătrânică blândă drept gazdă; apartamentul meu (nu mă pot convinge să-i spun altfel, a fost casa sufletului meu 3 ani!) de pe Mihai Viteazu, din care am văzut, zi de zi, catedrala construindu-se; apoi Budapesta, superba, vechea, primitoarea Budapestă, cu apartamentele ei cu tavane înalte și convectoare pe gaz, ce m-a adăpostit mai întâi pe Dessewffy ut., lângă o fântână, apoi pe Lazar ut., lângă Bazilika St. Istvan; Franța și apartamentul înghesuit și prăfuit din Place Zurich, cu vedere spre Rue des Orphelins - cât de singură m-am simțit atunci!; apoi Calea Victoriei și garsoniera spațioasă dar zgomotoasă care mi-a fost loft și moft mai bine de un an... și, nu în ultimul rând, căsuța mea dragă de la Arcul de Triumf, în care am mărturisit atâtea, nenumărate apusuri...

Toate astea mi-au fost case, și, uneori, acase. Le las pe toate în urmă, spre a începe o nouă aventură, într-un altfel de spațiu al trupului și sufletului. Într-un loc pe care îl pot numi - chiar dacă efemer, pentru că totul e efemer - al meu. Andie has found a home.

Hallelujah

În câteva ceasuri se duce și marțea asta. Leonard Cohen îmi ține companie. Mă mângâie muzica lui, mă susține, mă unge pe suflet după o zi așa grea.
Nu mai pot controla nimic, nici măcar nu mai pot avea iluzia că sunt căpitanul vieții mele. Timpul s-a contractat într-o capsulă insuficientă, iar nevoile mele dau pe dinafară, se scurg, acumulează penalizări, depășesc limitele nopții și ale sufletului. Într-o dulce stare de renunțare, m-am hotărât să nu mai rumeg capsula asta, să o las să se dizolve liberă, și odată cu ea să plec și eu. Să îl caut pe Caetano Veloso în Brazilia, pantofii de tango din visurile mele în talciocurile Argentinei și liniștea mea în mine. Nu e deloc greu să fii fericit atunci când ai renunțat la tot - nu mai ai ce pierde.
Astăzi în metrou m-am hotărât să fiu prima persoană bună din lume. Mi-am dat seama că e posibil să nu reușesc, sau să fi reușit alții înaintea mea, însă nu a contat prea mult. Să fii prima persoană bună din lume e deja ceva, să fii o persoană bună în lume e mare lucru. Acum va trebui să mă retrag, mă grăbesc totuși să fiu prima persoană bună din lume, și sunt atât de multe de făcut!

Scrisoarea sufletului meu către mine

19 aprilie 2010

Dragă Andreea,

Îți scriu pentru că te iubesc. Pentru că m-am săturat să sufăr cu tine, în tăcere, atunci când te văd suferind. Pentru că m-am săturat să te știu departe, cu mintea încețoșată și ochii acoperiți. Pentru că m-am săturat să te văd închisă în tine, speriată și ruptă. M-am săturat, pentru că ești atât de întreagă...

Draga mea Andreea - de unde să încep în a-ți spune cât de minunată ești? Cât de curat, cât de limpede îți este înăuntrul! Dragă Andreea, în faldurile sufletului tău stă viața și mirarea și descoperirea și taina. Nu mai închide, nu mai ridica ziduri, nu-ți mai întoarce privirea. Nu te resemna.

Nu o să-ți țin discursuri despre putere. O să-ți țin un discurs despre frumusețe, despre tine. Ai lacrimi sărate, dragă Andreea, și nu-ți văd ochii, nu-ți văd lumina de ele. Nu da cu mâna, dragă Andreea.

Toate trec - asta e marea ușurare și totodată marea durere a lumii. Nu-ți fie frică, draga mea, mă ai pe mine. Îți ud florile, îți iubesc apusurile și-ți fac patul - alb, curat, îmbietor. Îți spăl picioarele și-ți curăț rănile.

Iubește-mă și tu, dragă Andreea, că m-a pustiit setea de tine. Nu mai rătăci, că m-au înțepat pietrele în tălpi și mi-a intrat nisip în vene. Am picioarele obosite de cât am alergat după tine, și n-am ajuns decât să te miros o dată, după ureche. Nu-i drept, nu-i drept, dragă Andreea.

Ai curajul să privești în față, chiar dacă vederea mea e înfricoșătoare. Urâțenia mea e și a ta. Dar la fel e și iubirea.

Nu știu cât ne-a mai rămas, dragă Andreea. Hai să rămânem împreună, vrei? Nu-ți fie teamă, știu să tac. O să tac atât cât o să ai nevoie - tu o să-mi faci un semn cu o unghie. Ia cuvintele mele toate, dragă Andreea, ia cât este, ia, că este. De preaplin nu mi-e frică, dragă Andreea. Mi-e frică doar de preagolul din ochii tăi câteodată.

Caută-mă și tu, dragă Andreea, așa cum ți-ai căutat doi „E” și doi „A”. Ia-mă în tine, fă-mă vocală și consoană și pune-mă bine în tăcerea ta. Acolo cresc mărgăritare, cu miros de zâne, cum îți plac ție.

Vântură-mă puțin, zboară-mă ca pe niște flori de păpădie, dragă Andreea. Zboară-mă între frunze de salcâm și fag, acolo unde cântă cucul, știi tu. Așează-te lângă mine, să ascultăm puțin veșnicia.

Și mai taci din gânduri, Andree, că nu mă pot auzi de tine! Ți-aduci aminte, ți-aduci aminte cum era aerul în seara aia? Tu ai crezut că sunt o arătare, dar eu știam că ne întâlnisem. De ce m-ai pierdut pe drum, dragă Andreea?

Hai, odihnește-te, dragă Andreea. Ți-am învelit spatele și ți-am pus ceasul să sune. Mâine o să te țin de mână.

Te iubesc, dragă Andreea.

Așa mult zgomot

E așa mult zgomot în jurul meu în ultimul timp. Toate se întâmplă pe fast forward, toți îmi vor atenția și timpul, mai ales timpul. Nu prea am să vă dau, de parcă aș da de la mine. Am nevoie de un pic de liniște, un pic de pace în interiorul meu, ca să mă mai aud, să-mi aud vocea și gândurile și dorințele. Știu cine sunt, doar că uneori, de așa mult zgomot, parcă nu mai disting. Să ascultăm puțină muzică, în haosul ăsta zgomotos și lacom.

Andie's veggie corner

Îmi place Laura Adamache. Mult. E o fată draguță, cu multă dragoste pentru bucătărie, care și-a început cariera cu simple posturi pe site-uri de gătit, până într-o zi. O zi în care, la încurajările soțului, și-a făcut propriul blog. Nu a avut succes și era cât pe ce să-l șteargă, însă înainte să apese pe butonul DELETE, a primit un mesaj. Un mesaj dintr-un alt colț al lumii, însă suficient să înțeleagă că-i un semn, că are altă cale.

Nu vreau să mă transform într-o altă Laura Adamache, nici n-aș putea. Însă un lucru știu sigur. Îmi place să gătesc, îmi place mult să gătesc. O fac cu pasiune și multă dragoste. Nu-mi iese mereu. Aseară am ars o granola, acum o săptămână n-am copt cum trebuie bezelele. Ce vreau să spun e că toate au un început, chiar și la 30 ani, la 50 ani, la 100. Fiecare zi e un alt început, și ar trebui să dăm curs lucrurilor pe care le iubim. Ar trebui să fim fericiți cu ce avem și să avem curajul și determinarea de a face acele lucruri firești sufletelor noastre.

Sunt Andie, și-mi place să gătesc. Bine ați venit pe blogul meu culinar - Andie's veggie corner.

Ultima noapte de vacanță, întâia noapte de școală

Chiar dacă nu mai merg la școală de ceva timp, astăzi mi-am strecurat un măr proaspăt în geantă, pe care l-am zdrobit între dinți cu poftă și zeamă și pocnet în pauza de gustare. Păstrez de ieri amintirea unei plimbări cu bicicleta prin oraș, pe alei pustii, printre tarabe cu antichități la Parcul Kisseleff, pe pistele aglomerate din Herăstrău, pe străzi uitate de lume și copaci ruginiți în spatele Șoselei.
Îmi plac toamnele cu soare și un pic de frig, am somnul mai profund dimineața, păzită de draperiile grele și răcoarea din casă. Îmi place să-mi încălzesc mâinile pe cana fierbinte cu ceai și să mă uit în zare, peste dunga gri a blocurilor înghesuite, luminate stingher spre apus. Toamna e mai prolifică pentru scriitori, nu mai sunt tentații, nu ne mai toropește căldura.
Îmi completez tabloul contemplativ cu imaginea fericirii interioare. Mă prinde din urmă toamna, fericită anul ăsta, împăcată, bine pe dinăuntru. Era și timpul, a venit timpul. Bine ai venit, Timpule, aproape că uitasem să trăiesc în absența ta.

Let's do it Romania!

Pe 25 septembrie ne strângem cu mic cu mare să curățăm țara!

Andreea in Balon la Ranca!

Autumn nostalgia, autumn mood, autumn feelings

Ne așteaptă Cișmigiul - cu frunze uscate, pădurile - cu straturi de frunze ascunse și umede, ceața - între copaci, bruma - dimineața, strugurii - grei și copți, inimile - gânditoare.

Un reportaj cutremurător

Cel mai bine e să tac, și să las pe fiecare să-și facă impresiile, să-și facă socotelile. Mie una mi-a atins sufletul.

Festivalul Toamnei la Ranca

In acest week end incepe prima editie a Festivalului Toamnei la Ranca. Un proiect ambitios, inceput cu putin timp in urma, pe care l-am coordonat impreuna cu prietena si colega mea de la PlanXpert. Aproape ca nu ne vine sa credem cat de bine au mers lucrurile pana acum si ne rugam sa fie la fel de minunate si in contiunare. Ce am pregatit? Tombole cu premii, concursuri inedite - de gatit in aer liber, de mancat placinte, de taiat lemne, parade - a Portului Popular si a Cailor, spectacole de divertisment, recitaluri ale ansamblurilor populare, water walking balls, summer tubing, fotografii de epoca, targ cu vanzare de produse traditionale, bio si de artizanat, OF, nici eu nu mai stiu cate surprize avem pregatite!

Cele mai multe informatii le gasiti direct pe site-ul evenimentului!

Multa munca, multe aparitii media, multe contacte, multa SATISFACTIE! Festivalul incepe maine, iar eu nu am decat un singur lucru de spus:

BRING IT ON.

Siempre me quedara

Mă bântuie melodia asta, și un tango.

De ce fiecare are animalul pe care îl merită

Nu îmi pot da seama cum se face, însă se pare că întotdeauna ne alegem animăluțe după chipul și asemănarea noastră. Să-l luăm pe Mr. Pufu, de exemplu, și să enumerăm toate aspectele în care îmi seamănă întocmai:
- are păr des și pufos, pe care îl lasă peste tot în urma lui;
- urăște să fie ținut în cușcă, să-i fie luată libertatea. Mai bine afară, chiar dacă nu are nimic de făcut;
- este în cea mai mare formă seara;
- îi e teamă și de umbra lui, iar ca forme de apărare practică: 1. Fuga 2. Băgatul capului în pământ 3. Ascunsul pe sub diferite obiecte;
- este foarte, foarte încăpțânat și își duce întotdeauna proiectele (de ronțăială) la bun sfârșit;
- este tactil și afectuos: imediat ce îl atingi se întinde ca să îți arate că trebuie să continui, să nu te oprești doar la atât!
- este extrem de sociabil și își face prieteni una-două;
- urăște singurătatea;
- este foarte curat și îngrijit, și pe deasupra potty-trained;
- când are chef de zbenguială, dă cel mai tare cabeceo, de fapt - boticeo, că vine să-mi atragă atenția cu o ușoară atingere de botic pe picior;
- și, nu în ultimul rând, este jucăuș și foarte simpatic, mereu tânăr.

Da, de departe Pufu este animăluțul care seamănă cel mai mult cu mine... Rezonața a funcționat impecabil și de data asta.

Primul interviu

În direct la radio. Am avut emoții, a ieșit bine. Nu uitați de Festivalul Toamnei la Rânca, micul meu proiect scump și drag!

Vine toamna

O simt, o miros în aer. Toamna e un anotimp mult mai potrivit pentru tango, e mai nostalgică, mai visătoare. Astăzi a fost prima zi în care am putut să aprind cuptorul la prânz fără prea mari regrete și am putut să pregătesc prima prăjitură a sezonului. E o vreme roditoare, începută din ultimele semințe ale verii târzii.

Se pun conservele, se pregătesc vinetele și gogoșarii și murăturile asortate, se începe școala cu pantofi noi și emoții în stomac, și, mai ales, se pierde vremea pe terase într-o ultimă încercare de a opri vacanța. În curând, Mr. Pufu nu va mai avea nevoie de gheață în apă iar eu o să-mi scot la purtare overcoatul.

Toamna asta o să mă bucur și mai mult de ... tot.

La munte

Aș merge la munte. Undeva, pe niște piscuri, de unde să pot privi lumea de sus și să mă bată vântul și să respir aer curat, să-mi umplu plămânii și mintea de vise. Sus, la munte, e foarte liniște. După ce începi să urci și treci de punctul de rezistență al organismului, totul se liniștește în jurul tău. Nu te mai întrerupe nimic decât conștiința propriului sine, și uneori nici asta. Doar o dulce oboseală, o sfârșeală minunată între petice de iarbă verde.
Știu că e sezon de mare, dar parcă eu aș merge puțin la munte...

Găuri negre

Cred că pot spune, fără să greșesc, că de când mă știu (frumoasă și plastică exprimarea asta în limba română - de când mă știu - adică de când am conștiința Sinelui?...) am trăit două perioade în care viața m-a trăit pe mine, și nu invers. Să le spunem ... două găuri negre. Două perioade în care am mărturisit trecerea timpului fără planuri, fără prea mari speranțe, vise sau răspunsuri, fără sclipire în inimă. Am trăit viața mea între oameni, fără să fiu de fapt acolo.

Aș putea descrie găurile astea negre ca niște pustiuri ale sentimentelor, ca o noapte înghețată într-un deșert cu cer opac, închis. Nu-mi amintesc prea multe din acele vremuri, sau dacă-mi amintesc faptic, atunci emoțional pot spune că n-am nicio tresărire, nicio evidență a identității mele de atunci. Rătăcisem drumul, îl rătăcisem bine de tot, și uitasem lucrul cel mai important pe care îl aveam de făcut în viața asta: să fiu fericită cu orice preț.

Niciodată nu mi-am impus în mod conștient acest obiectiv, atât de cutremurător de simplu. Niciodată nu mi-am propus să caut și să obțin, în mod activ, așa cum aș căuta un job sau o rochie potrivită pentru tango, fericirea individuală absolută, sub orice preț, la orice cost. Știu că în mod instinctiv cu toții căutăm asta - câți din noi facem însă din obținerea fericirii proprii o prioritate? Sunt blocaje, vom spune, sunt oameni și fapte și conjuncturi care ne împiedică să fim fericiți, de undeva din afara noastră. Avem de făcut compromisuri, avem de mulțumit alți oameni, întotdeauna mulți alți oameni. Uităm, consistent și consecvent, să ascultăm glasul fericirii dinăuntrul nostru, s-o scoatem, pe gură, pe ochi, prin piele, în afara noastă, mult, mult, să radieze, să ne înalțe.

Nici acum nu știu prea clar pe ce cărare mă aflu. Știu doar că nu vreau să mă mai nimeresc vreodată într-o gaură neagră, iar dacă destinul, sau încercarea, mă va aduce din nou acolo, va trebui să-mi aduc aminte să fiu fericită. Absolut, individual, puternic și molipsitor, fericită.

E bine

Stau la birou și-mi spun în gând - e bine. E bine, chiar dacă e așa cald afară: am totuși aer condiționat la servici. E bine că toate lucrurile s-au așezat într-un făgaș normal și acum curg armonios, fără opreliști, fără vârtejuri. E una din acele zile în care totul merge bine, în care bucățelele unui imens puzzle se așează fiecare la locul lor, cumințele. Cu mintea clară, totul e mai ușor de planificat, de organizat. Ideile creative curg, parteneriatele se leagă.

Zâmbesc, așa cum nu am mai facut-o demult.

PS Universul a pus o mână inclusiv în autobuzul 300: astăzi, scaun din prima și aer condiționat. O premieră pentru mine în 2 ani de zile de când folosesc ruta asta.

Vacanță în Bulgaria

Nu mai e demult la modă să te duci în vacanță în Bulgaria. S-a fumat, românașii au fost, au văzut, deja nu mai e o fiță. Acum se știe totul despre sejururile în țara vecină, nu mai poți veni cu nicio informație nouă, este practic neinteresant și mediocru să-ți petreci vacanța acolo. Ei bine, pentru mine a fost o vacanță minunată, cum rar am avut. Țin să îi laud pe vecinii noștri pentru calitatea serviciilor prestate, pentru facilități, pentru organizare. Bravo, Bulgaria!

Noi am stat la un hotel din Sunny Beach, Victoria Palace. All inclusive, acces direct la plajă, piscină, bar, tot ce puteai avea nevoie, camerele foarte mari, aer condiționat, decor african, si toate la un preț derizoriu, cu care în România ți-ai fi putut cumpăra maxim un week end la 3 stele, maxim demi-pensiune. Totul a fost impecabil, însă poate pentru cei mai pretențioși pot lista două minusuri:
1. Curățenia - nu se făcea chiar zilnic, iar cu schimbatul prosoapelor era mai greu... Însă nimic deranjant.
2. Lipsa aerului condiționat în restaurant și lobby - erau momente când pur și simplu te topeai și simțeai că te scurgi sub scaun.

Singurul aspect neplăcut al vacanței a fost dat tocmai de compatrioții mei români, care m-au făcut din nou să-mi fie rușine. Rușine că sunt româncă. I-am văzut furând veselă, îngrămâdindu-se la mâncare și luând cu mult peste ceea ce puteau mânca, vorbid tare și urât, agresând personalul hotelului atunci când li se atrăgea atenția că încalcă flagrant regulile de comportare civilizată... Și nu, nu a fost un singur caz, o singură familie. În fiecare zi altcineva. Dezamăgitor, umilitor.

Însă nu vreau să închei postul pe un ton atât de trist. Vreau să povestesc despre momentul în care m-am dat într-o bilă mecanică ce m-a proiectat cu o viteză enormă la o înălțime depășind cu mult pe cea a hotelului nostru. Apoi m-a rotit de câteva ori în jurul propriei axe, la o viteză asemănătoare, în timp ce mă apropia când de pământ, când de cer. Când m-am dat jos, am avut senzația că puteam face orice :)

În apă, pierdut, am găsit trupul unui căluț de mare. L-am ascuns cu grijă în palmă și l-am luat să facă pereche cu cel pe care-l aveam acasă. Durează, însă destinul are modul său implacabil de a reîntregi întreguri.

Mulțumesc Bulgaria pentru această vacanță minunată!

Lumea de pe 9 centimetri

Nu puteam să nu scriu despre noii mei pantofi de tango, primii mei pantofi de tango. Când i-am încălțat, am simțit cum piciorul meu spune „da”, am simțit că-s ai mei din prima. Presupun că la fel se întâmplă cu toate lucrurile predestinate, iar atunci așteptarea, rațiunea, planurile nu mai contează. Ceea ce e de înfăptuit trebuie să se înfăptuiască și uite așa am ajuns eu să privesc lumea de pe tocuri cui de 9 cm.

Pantofii mei sunt negri, din piele întoarsă pe exterior, cu o aplicație din cristale pe călcâi. Au o baretă subțire, elegantă, care-mi susține piciorul în locul potrivit. Am constatat că și echilibrul meu e altul, dar și că anumite structuri de dans ies mai bine cu noile tocuri. Minunat!

Acum nu-mi rămâne decât să măsor impactul psihologic al noii mele staturi asupra partenerilor mei de dans... „Oamenii înalți sunt mai frumoși, oamenii înalți sunt mai frumoși” - îmi repet în gând mantra mea secretă. 1,83 - here I come.

Oportunități și decizii

În fiecare zi avem de luat decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, ce să mâncăm la micul dejun, ce să facem în week-end. Unele sunt ușor de luat, atât de ușor încât nici nu le mai considerăm ca atare; altele ...

Aș vrea să știu - cum transformăm o oportunitate într-o decizie? Cum știm că am luat decizia potrivită, că am ales cel mai bine între oportunități? Zi de zi trecem pe lângă ele, cum știm care e cea potrivită? Ne îndeamnă îngerașul sau demonul de pe umeri? Sau e pur și simplu hazard, unii au noroc, alții nu? E karma? Alegem cu adevărat sau se joacă cineva cu noi, de undeva de sus, rânjind sinistru?

Aș vrea să știu - libertatea mea există sau e doar o iluzie?

Îmbrățișare

Se întâmplă uneori în viață să fii luată în brațe așa cum trebuie. Să apară cineva de neunde, să nu-i vezi bine chipul, să nu știi exact cine e, dar să îi recunoști energia, suflul. Străine, te știu de undeva, trupul meu te recunoaște, sufletul meu te-a primit deja înăutru deși tu n-ai cerut nimic, n-ai zis nimic. Nici nu e nevoie, pentru că ne-am vorbit atât de mult înainte, ne-am spus cuvinte în multe limbi, sub multe apusuri de soare. Toată munca noastră de atunci ne e binecuvântare acum, acum când, tăcuți, ne contopim într-o nesfârșită îmbrățișare. Multumesc drumului care te-a adus înaintea mea atunci când nu credeam, căci din necredința mea s-a născut o minune. Merg după tine, fără gânduri, pentru că nu se poate altfel.

Lui A. - să fii incredibil, inimaginabil de fericită în continuare. Mai mult ca oricine, o meriți. Mă bucur atât de mult pentru voi, pentru tine, suflete.

Cu nou ne șade bine

Draperiile mele se potrivesc perfect cu restul camerei. Ca dimensiuni, cromatică, textură. Când am terminat montajul nu mi-am putut stăpâni o exclamație de surprindere și încântare. Micile detalii creative pe care le-am adăugat în urma văruielii au făcut o diferență fantastică, transformând casa mea din cozy în homey. Și vântul de afară pare că e de acord cu mine.

Întrucât un vandal m-a lăsat astăzi fără cablu, intervenind abil cu o foarfecă deasupra ușii de la intrare, am rămas fără programe, de unde și ocazia să constat cât timp puteam să pierd în fața TV-ului. Poate că e mai bine așa, o să profit să mai citesc, să mai lucrez, să mai stau de vorbă cu mine. Casa mea, nouă, mă invită s-o fac.

You're the one, you're the one for me

Astăzi am fost la Milonga Dinette, undeva lângă Lipscani. Lume bună, muzică frumoasă, a la Morocha. Noi prieteni, îmbrățișări vechi și noi, același tango minunat. Nu-mi iese însă din cap o melodie pe care am avut fericirea de a dansa. Tracy Chapman și vocea ei incomparabilă. You're the one, you're the one for me, spunea melodia, iar eu nu m-aș mai fi desprins din îmbrățișare. Cu ochii închiși, trăiam prezentul și nu mai aveam niciun gând. Nu, tangoul nu poate fi descris, trebuie trăit, nu avem voie să trecem prin viață fără să simțim măcar o dată profunditatea unei astfel de conexiuni.



La ieșire, Bucureștiul vechi ne aștepta, cu felinare și străduțe pavate cu piatră cubică. Din local, un tango nostalgic răsuna în surdină. Am trecut melancolice pe lângă fosta redacție a ziarului Timpul, acolo unde Eminescu și-a petrecut o bună parte din viața profesională.

Căldură mare, monșer

Era să uit. Nu pot să-mi închei seara fără să documentez căldurile care au cuprins Bucureștiul în acest week end. Aerul e irespirabil, iar în casă e cumplit de cald. Nu am draperii la dormitor, iar geamul deschis la maxim nu ajuta cu nimic la ventilarea aerului. Luna mă privește feliată și neîncrezătoare și-i dau dreptate: sunt o nerușinată fără draperii. De ce? Păi pentru că la Ikea draperiile se livrează în 72 ore. 72 ore de soare, călduri și voyeurism.

Cu ocazia comandării draperiilor am mai aflat niște informații pe care aș vrea să le împărtășesc cu colegii mei de la Drept, respectiv cu fetele care, ca mine, nu reușesc prea bine să facă diferența între stânga și dreapta sau să calculeze fără telefon. Metrul liniar nu este același lucru cu metrul pătrat (duh!). Astfel, daca veți cumpăra 3 metri de material pentru draperii, nu veți plăti manopera pentru 3 metri, ci pentru aproximativ 12. Și da, mama, ai avut întotdeauna dreptate: unde-i minte, și prostie.

Dear You

N-am mai scris o scrisoare pe hârtie, cu pixul, cu plic și destinatar, de foarte mult timp. N-am mai avut cui. Astă seară am văzut însă un film care m-a făcut să mă gândesc mai mult la asta și, implicit, la singurătate. Singurătatea asta deplină în care trăim, fiecare din noi, indiferent cu câți oameni ne-am înconjura, cu câte pretexte. Există o singurătate fundamentală, primordială de care nu putem să scăpăm și pe care, măcar o dată în viață, tot o înfruntăm, fie chiar și în ultimul moment.

Personajul principal din Dear John este, pe rând, părăsit de toate ființele dragi: mamă, iubită, tată, și, o dată, aproape că îl părăsește și viața. Cu toate astea continuă, se încăpățânează să trăiască, fără un scop mult prea clar pentru noi, privitorii.

Sunt mulți oameni ca dragul de John, care poate că simt că nu mai au nimic. Unii renunță să mai lupte, alții continuă să caute. Dear You, nu am încă adresa ta să-ți pot scrie, cu pixul pe hârtie, caligrafic, despre așteptare. Să-ți dau speranță, să-ți țin vie încrederea. Mai așteaptă totuși puțin, într-o zi scrisoarea mea va ajunge la tine.

GRSPSociety Team Days

Blogușorul meu, te-am ignorat, iartă-mă. Luna asta a fost plină - scurt concediu fără internet iar apoi GRSPSociety Team Days în București. După trei zile epuizante, și o conferință care a ieșit minunat astăzi la Palatul Parlamentului, unde am fost tare bine primiți, îmi pun telefonul, pixul și tocurile în cui, și-mi iau calculatorul în brațe.

Nu pentru mult, ci doar ca să spun cât de încântată sunt de noul val de entuziasm pe care l-am trăit alături de colegii mei din Boardul GRSP, dar și alături de minunații project leaders și team members, cei care fac o muncă atât de grozavă în cadrul proiectelor Asociației. Vreau să le mulțumesc tuturor pentru ambiție, implicare și dedicație, pentru că au curajul să creadă într-o Românie pozitivă, pentru că își dedică din timpul lor prețios pentru a aduce idei la viață, și asta fără a aștepta nimic în schimb.

Cineva spunea că nu e nimic mai puternic decât inima unui voluntar. Colegi din GRSPSociety, vă salut.

Paradisul e un lucru mărunt

E pe o hidrobicicleta în mijlocul mării, cu briza adiind uşor şi cu un
picior în apă. Soarele se mai ascunde printre nori şi nu auzi decât
sunetul valurilor. În zare, doar marea şi pescarusii. Alors, on dance.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

Andreea Craciun, LL.M., PhD cand.

*Perfect Planning Prevents Pathetic Performance.*

Gata de vacanță

Totul e pregătit, mai puțin soarele și eu. De parcă întâlnirea noastră era programată pentru altă dată și acum, inoportun, ne îngrămădim într-un concediu forțat în care niciunul din noi nu vrea să iasă. Suntem în tensiune, aveam alte treburi...

Gura lumii spune că vom intra în vacation mode curând, fără prea multe întrebări. Știu și eu? Cert este că de mâine ne așteaptă alt aer, altă lume, alte aventuri. O lume fără tango. Fie și așa.

Gotan live and flash mob

Concert Gotan Project la București. Tango flash mob pe ploaie, în fața Sălii Palatului.

Lansarea albumului 3.0, însă nu numai. Au electrizat atmosfera, iar pe mine m-au ridicat de pe scaun și m-au pus să dansez electrotango. Nu-mi alunecau pantofii, podeaua era înclinată, aveam și o geantă în spate, hainele erau pe jos, dar ce mai conta! Dansam tango și Gotan ne cânta, acolo, în acel moment unic.

Absolutely fabulous.

Living in the world of the common people

Mă înghesui în fiecare zi în autobuzul 300 și la coadă la supermarket. Mă trezesc în fiecare zi la aceeași oră, mă duc la servici, mă întorc de la servici. Trăiesc într-o lume a oamenilor obișnuiți, perfect obișnuiți și normali, care se înjură și-și dau ghionturi dacă li se pare că le-ai invadat spațiul personal în vreun mijloc de transport în comun.

We dream not of the unattainable. Or.. do we?

În căutarea blogului pierdut

Tot încerc să găsesc template-ul perfect pentru blogul meu. Poate că așa ceva nu există, și deci ar trebui să mă opresc cât încă mai există iluzia perfecțiunii. Însă mă tot încăpățânez să caut, așa că am găsit o fată singuratică, îmbrăcată gros, cu o cană de ceai fierbinte în mână. Îmi aduce aminte de mine în nopțile friguroase din Sibiu și, uneori, Budapesta. Îmi aduce aminte de Teo și zilele și nopțile nesfârșite petrecute pe sub plapumi și pături, în șosete de lână și cu ceaiul de busuioc ce ne ardea prin mănuși. Eram mult mai aproape de adevăr și perfecțiune atunci. Eram pornite să fim noi și înfruntam senin tot ce ne arunca viața, cu perfectul simplu și hohotele de râs gata pregătite.

Teo nu mai e demult aici, dar fata cu cana de ceai o caută încă în depărtare.

Lucian y Andreea la Neatza

Let's pretend it's raining on a Sunday morning

Îmi place foarte mult când plouă vara. Începi dimineața proaspăt, te ascunzi sub acoperișuri și umbrele vesele, și totuși e cald, și e bine, și ziua durează mult, și cerul nu e totuși atât de negru, și Maroon 5 are melodia perfectă pentru asta.

Dear Love

Adevărul nu moare niciodată

Doar pare că doarme. Se întâmplă uneori, după mulți, mulți ani, să afli lucruri nebănuite despre oamenii care te-au înconjurat, despre fapte petrecute și gânduri ascunse. Te întrebi, în aceste momente revelatoare, cât din viața ta și experiențele trăite au fost amăgire, au fost o minciună abilă țesută de oameni egoiști și fără scrupule.

Sunt mai multe părți bune când te confrunți cu asemenea momente. Primul aspect îmbucurător este tocmai această constatare - că totuși adevărul nu poate fi ascuns la nesfârșit și că există legi și rotițe ale universului care funcționează, care n-au ruginit încă. În al doilea rând, nu poți decât să te bucuri pentru faptul că ceva, undeva s-a rupt și ți-a permis ție, orbul, înlănțuitul, să vezi, să caști ochii mari și să îmbrățișezi o altă perspectivă. E un prag al evoluției, incontestabil.

Și nu în ultimul rând, această mișcare nouă - căci da, lucrurile se mișcă - îți aduce cu sine certitudinea existenței unei a treia legi: cea a echilibrului, a karmei perfecte. Dacă adevărul a găsit o cale să iasă la iveală, la fel va face și dreptatea. Acum, în alți 5 ani, în alte multe, nenumărate zile sub soare. Va apărea la timp, punctuală, implacabilă. Îmi voi ține ochii deschiși să o privesc țintă în ochi.

Andie la "Voci pentru Romania"

Interviul realizat asta primavara in cadrul proiectului voci pentru Romania, disponibil AICI.

Book: Cea mai nouă tehnologie

Ăsta e un filmuleț pe care eu l-aș pune pe repeat în școli, până la epuizare. Ba chiar l-aș proiecta și pe străzi, în parcuri, în clădiri de birouri, metrou și restaurante.

Haideți să ne amintim de unde venim.

Tangorgasm

Dancing is the vertical expression of a horizontal desire. So they say. Eu nu aș putea spune cu exactitate ce se întâmplă între cei doi parteneri atunci când dansează tango, însă ceva magic tot e acolo. Magic poate pentru că ieșim din cotidianul separării, al dualității. Sunt unele cupluri care, atunci când dansează, te fac să crezi că sunt aceeași ființă, oarecum ciudată, cu patru mâini și patru picioare dar cu același corp comun, mobil, unificat.

Aseară m-am simțit de parcă aș fi fost ținută pentru prima oară în brațe cu adevărat. Picioarele mele se duceau cuminți, la locul lor, corpul meu urma liniștit, împăcat, linia descrisă de partener. O fi fost luna, o fi fost terasa, o fi fost muzica. Cert este că aseară m-am simțit și eu, așa puțin, bucățica mobilă unificată a unui nou OM.

Serait-ce possible, alors?

I focus on work

Găselnița asta e mult prea tare pentru a nu o împărtăși cu restul lumii. Eu, dacă vreodată o să fiu șef peste cineva, asta instalez pe toate computerele, cu raportare directă la mandea.

http://www.ifocusonwork.com/

Este exact ce voi folosi pentru a-mi scrie teza de doctorat, asta până mă voi enerva peste limitele suportabilului și voi da cu ea de masă, pentru că mă va forța să dau nas în nas cu adevărul leneșului.

Have fun working!

Schimbare de planuri

Nu știu dacă să scot o limbă universului sau să zic mersi; cert este că s-a modificat modificarea și nu mai plec mâine. Am multe de rezolvat aici, și importante - astfel încât nu pot decât să dau din umeri și să spun, pe românește: „Deh. Tot răul spre bine.” Deși binele în caniculă e greu de distins.

Ausencia

De vineri plec. Mă duc cu lumea și pământul, nu mă mai prinde nimeni și nimic din urmă. Mă mărit cu marea, 10 zile. Fără internet, fără cunoscuți, fără zâmbete sociale, fără telefon. Închid tot și plec, iau o pauză de la viața mea și gata.

So don't call me. I'll call you.

Rehab

Lăsați viața să vină la mine!

De ceva timp am renunțat să mai încerc să controlez ceva în viața mea. Pentru că pur și simplu nu se poate, și există pericolul ca ea să treacă pe lângă mine, netrăită. Așa că m-am hotărât să o las să vină la mine singură, cu bune și rele, să o întâmpin ca pe un oaspete drag, să-i pun merinde pe masă și să stăm de vorbă, noi două, neîntrerupte.

Fostul meu șef îmi spunea într-una: „Măi Andreea, viața e simplă. Noi o complicăm.” Nu l-am ascultat niciodată suficient, poate pentru că îl consideram prea în vârstă, prea trecut. Ar fi trebuit să fiu mai atentă, să am grijă să nu pierd timpul cu prostii. Dar nu-i târziu nici acum, în vara lui 2010.

De când am lăsat viața să vină la mine, ea a început să fie jucăușă și surprinzătoare. Unele uși mi se închid cu zgomot și haos în nas, altele se deschid, nebănuite, luminoase. Uneori stau și privesc de la geam în zare și văd furtună, alteori văd apusuri incredibile. Unii oameni pleacă, alții vin, ca în filmele cu coloană sonoră și fastforward, personajul principal rămânând nemișcat în timp ce florile îmbobocesc și mor, ploile se scurg pe geam și iubirile se trec. O mulțime de emoții într-o milisecundă, nimic veșnic.

Dacă aș putea înțelege mai bine scopul, dacă m-aș putea situa cumva mai aproape de adevăr!

E bine că e vară, vacanța e aproape, și mă perpelesc la gândul nisipului cald, al brizei mării. Nu mai e mult, nu... O sa pun o melodie, dar nu e tristă, și nu e de dor, nu așa aș vrea s-o ascultați. E o melodie de așteptare calmă, serenă, eternă... atâta tot. Nu mai e loc nici de tristețe, nici de regrete, ci doar de o așteptare nesfârșită. Everything's allright.

I need to walk on water

Toate lucrurile s-ar simplifica astfel. Aș putea traversa Oceanul pe jos, printre pești și balene cu ochi mari, cu valurile la picioare. Aș putea merge în milocul lacului Tei, spre seară, când soarele apune și apa strălucește în mii de sclipiri alunecoase. Aș putea pleca departe, neștiută, neîntrebată, negăsită. Doar eu și întrebările mele, deși sunt convinsă că după mult, mult soare s-ar duce și ele.

Vine vara, iar vara e anotimpul când e foarte util să știi să mergi pe apă. Se apropie marea de mine, cu mirosul ei de scoici și nisip, cu pielea fierbinte noaptea.

Dar Doamne, dacă nu vrei să mă lași să pot merge pe apă, vrei să mă înveți măcar să zbor?

Cum se spune corect "Te iubesc!"

De Tudor Octavian

"Problema cu "Te iubesc" nu e cum se pronunta si nici cand trebuie spus, ci doar ce inseamna. Fiindca una inseamna "Te iubesc!" la saisprezece ani, cand tinerii iubesc iubirea, si alta la patruzeci, cand dragostea te cauta in disperare, dar ori nu esti la locul si la timpul potrivit, ori esti prea ocupat ca sa observi ce pierzi si ce castigi cu adevarat. Intrebati un numar mare de persoane cum trebuie zis din suflet "Te iubesc!" si veti vedea ca nimeni nu s-a gandit consecvent la asta. La doi ani, silabisesti cuvintele, urmarind buzele mamei; la zece ani, ai toate sintamintele definite, nu si cuvinte pentru ele; la douazeci, esti prea timorat de ce cred ceilalti despre tine, ca sa indraznesti a fi sincer; la treizeci de ani, ai invatat costurile foarte mari ale sinceritatii si incepi sa realizezi tot ce ai ratat pana la douazeci si cinci de ani. Nu-i bine sa spui tot timpul "Te iubesc", fiindca pierzi sensul adresarii. Nici prea rar, deoarece stangacia e mai suparatoare ca obraznicia. Dar cat de des trebuie rostite cele doua vorbe, ca sa poata fi patrunse si pretuite, nu stie nimeni. De obicei, le spunem ori prea rar, ori obositor de des. Multi oameni se simt datori sa aiba opinii despre intaiul "Te iubesc". Poate pentru ca nu si-l aduc aminte, poate pentru ca n-a fost deloc ce asteptau sa fie. In schimb, de ultimul nu pomeneste nimeni. Sau de cel ce nu-i permis pe vecie sa fie rostit. Un actor, care juca intr-o piesa de Shakespeare, asculta cum partenera ii spunea: "Tu nu ma iubesti cat te iubesc eu!". Actorul ii daduse replica actritei de zeci de ori, raspunzand, conform textului: "Te inseli. Te iubesc mai mult decat iti imaginezi.". Pentru prima oara insa avu senzatia ca participa la o mistificare. Ceva s-a revoltat in el si, in loc sa rosteasca fraza din piesa, a zis, incurcandu-si colega de scena: "Aiurea! De unde stii ? Cum masori ?".
Cum trebuie sa spui "Te iubesc" la cincizeci de ani, ca sa nu fii caraghios ? La ce varsta poti fi sigur ca esti caraghios zicand cuiva "Te iubesc" ? Ce alte lucruri spun la fel de bine sau chiar mai bine acelasi lucru ? O multime de nedumeriri si nici un raspuns care sa dureze o viata."

Oh, the peace...

Oraşele de provincie au o pace aparte, un non-zgomot specific, o linişte atotcuprinzătoare. Când sunt zile cu soare şi vântul abia adie în Râmnic, atunci începi să înţelegi ce înseamnă răbdarea. Aici am timp să văd copaci şi frunze, flori în grădini, să văd oameni, să le râd, să trecem unii pe lângă alţii negrăbiţi, neîncrâncenaţi, lasând căutarea de-o parte.

Sunt spaţii deschise în oraşul meu, alei îngrijite, băncuţe ascunse pe sub sălcii, prin luminişuri. Sunt blocuri mici, sunt multe case, suntem mai aproape de pământ. Timpul trece alene şi toate-s la locul lor. E atât de bine aici, e încă atât de bine...

Astăzi am trecut razant pe lângă fragmente ale copilăriei mele - şcolile unde am învăţat, locurile de joacă, blocurile prietenilor, cartierul meu - maidanul cu dragoste. E puţin ştirbit paradisul ăsta - casa care se construieşte abuziv în faţa geamului meu îmi aduce aminte de lumea în care trăim de fapt. În curând de la fereastra mea nu se va mai vedea nici Oltul domol, nici islazul, nici dealurile, nici cerul.

Cuprind lacom cu ochii totul, să mai ţin un minut, o secundă, veşnicia în loc.

Huliganul

Astăzi Pufu a fost un mare huligan. Cât eram eu la servici a reușit să spargă cușca, să sară afară și să-mi vandalizeze dormitorul. Mi-a mâncat orhideea primită de ziua mea, palmierul, covorul de lână, cuvertura de pe pat și cizmele. L-am găsit privindu-mă satisfăcut de sub chiuvetă, în timp ce mintea mea abia percepea semnalele că ceva o luase teribil de razna.

De parcă n-ar fi fost de ajuns, a mai izbucnit o dată furtuna și mi-a și plouat în casă, că deh, tacâmul trebuia să fie complet, nu?

Mă gândesc să emigrez în Brazilia. Cu Pufu cu tot.

Șampanie, furtună și ruladă cu gem

Astăzi am făcut curățenie generală și am spălat geamurile - evident că două ore mai târziu a început furtuna, care mi-a făcut toată munca zob. Dar nu mă enervez, din contră. Mi-am pus un pahar de șampanie, m-am trântit în pat, lângă o ruladă cu gem ca pe vremea comuniștilor, și m-am apucat să meditez serios la dragostea adolescentină.

M-am îndrăgostit prima oară, rău de tot, la 13 ani, într-o perioadă când eram tunsă băiețește, stăteam toată ziua pe bicicletă și habar n-aveam ce urma să mi se întâmple. Cât de tare m-a lovit. Eram toată o fremătare, un tremur. Iubeam intens și dăruit, fără egoisme, fără pretexte, fără condiții și așteptări. Oh, ba da, așteptări erau.. Așteptam lângă blocul lui, să-l văd ieșind, așteptam în parcare, doar doar apare cu bicicleta, așteptam pe alee, poate îl zăresc în curte, așteptam până și la mătușa mea în balcon, în speranța deșartă că o să îl surprind în fugă la o fereastră... Și l-am iubit așa mult și bine, neîmpărtășit, pentru că în prezența lui toate cuvintele bune, alea adevărate, se evaporau. Rămâneau doar cele nedemne de el. EL. Era EL cu majuscule. Ce simplă, curată și totală era iubirea atunci.

Acum piața erosului a evoluat, s-a specializat, are alte cotații. Pe piața asta trebuie să fii competitiv, abil, trăinuit. Trebuie să ai replici, să acționezi conform manualului standard aprobat, să te asiguri că bifezi toate cele 50 de căsuțe de condiții și precondiții, înainte de a-ți da inima. Pe care oricum nu o poți da oricui, nu? Sunt cerințe, sunt cerințe, nu mai e chiar așa. Iubirea la 30 ani nu mai e ce-a fost la 13.

Eu pe piața asta sunt o mare fraieră. Adevărul e că nu prea știu să mă descurc, pentru că etalonul iubirii mele e tot undeva pe la vârsta primei iubiri, când dai totul, din prima, fără prea multă minte. Dar cu ATÂT de multă simțire... Sunt cam singură între noile apariții și noile modele, prea neîndemânatică pentru jocul ăsta cu utilizatori avansați. M-am aliat cu un animăluț tăntălău, ca mine, cu urechi blegi și o viață simplă. Ne uităm împreună cum furtuna de afară desenează pe geamurile proaspăt spălate și ascultăm muzică.

Vine vara, bine-mi pare!

Se pare că vine vara. A început nădușeala prin autobuze, iar când ies după amiaza de la servici e de-a dreptul înăbușitor. S-a lungit ziua, orașul zumzăie de cu dimineața, și cerul a devenit un albastru plin, dar spălăcit. Eu presimt apropierea mării și-mi miroase a scoici, așa că pot ierta cu ușurință neplăcerile cauzate de oraș.

Au venit și pozele de la ziua mea, și-s frumoase și apetisante, yum, yum!

Nu prea-mi stă gândul la treabă, așa că n-am decât să vă îndemn la Revoluție! Oricum în curând nu va mai munci nimeni în țara asta. Hai la Revoluția visatului, alergatului și plimbatului pe străzi, pe alei, prin parcuri! Hai să ne luăm o carte în mână și s-o citim pe iarba, cu un ceai rece lângă (asta îmi aduce aminte că încă nu mi-am cumpărat forme de gheață)! Hai la week-end neamule, că s-a dat liber de când a ieșit soarele de mai! Și, mai ales, hai să dăm iama în căpșuni și cireșe pietroase...

Cu rolele

Azi am fost cu rolele prin parc. De ziua mea am primit o minunată pereche de role, Fila, cu mov si roz şi roţi de cauciuc, o încântare! Astfel încât astăzi, în a doua zi a Rusaliilor, îndemnată de soare şi un vânt uşor, le-am scos la rodaj.

Trebuie să vă spun de la început că eu credeam că nu ştiu să merg pe role. Acum câţiva ani am avut, o perioadă foarte scurtă, nişte role care nici nu erau de fapt mărimea mea, şi cu care nu m-am înţeles deloc. Singurul lucru pe care reuşisem să îl fac la vremea respectivă a fost să stau pe ele şi eventual să plutesc în derivă, ţinută de mână de mama (!). Yeah, I know. How embarrassing is that.

Aşa că astăzi nu mă simţeam mai optimistă. În mod surprinzător însă, după mai puţin de câteva sute de metri, mergeam absolut independent! Nu ştiu dacă faptul că între timp am învăţat să schiez m-a ajutat cu ceva, însă altă explicaţie nu reuşesc să găsesc. Şi cred că asta a fost, pentru că încercarea mea de a pune frână în plug (!?) s-a soldat cu un insucces răsunător. Insuccesul nu a fost total, pentru că tipul pe care l-am luat în braţe în timp ce încercam să mă opresc nu a părut deloc nemulţumit :) Uite aşa mi-am făcut şi prieteni noi :)

Dupa două ore de alergat prin parc, eram alt om. Respiram altfel, cu un tonus excelent. A venit vara, e vremea sportului şi a zilelor lungi în care ne lăsăm corpul să facă ce ştie mai bine - mişcare. Nu mai am de adăugat decât atât: Bring it on.

Viaţa ca o milonga

Aseară am dansat o milonga aniversară, o milonga sentimentală. O milonga jucăuşă, ghiduşă, ca mine. Mi-aş dori să trăiesc permanent îmbrăţişată în starea de atunci.

Mai e un minut din ziua mea. Ce zi minunată. Să trăiesc.

Ca ziua mea

Știți vorba aia din popor - „ziua mea e frumoasă ca mine.” Demult nu mă mai sperie o ploaie. Afară plouă, plouă infernal, marunt, des. Afară ploaia aduce viață. În misterul ei, ploaia ascunde bogăție. Ploaia e multă, curge cu totul, din Dumnezeu.
În calmul ei mă regăsesc și eu, după aproape trei decade de viață. Acum știu că viața nu e numai soare, și e bine că-i așa, e foarte bine.

Mai e puțin

Mai e puțin până demult. Căci a trecut mult timp de când am apărut.

Protest

19 mai 2010.
Am participat, alături de mulți alți oameni nemulțumiți de guvernul țării, de hoția și nerușinarea cu care am fost tratați atâta amar de ani, la un miting de protest în Piața Victoriei. Este o nerușinare pe care am permis-o, pe care am continuat-o, pe care uneori am încurajat-o, atunci când am știut și am tăcut, atunci când ne-am dus cu cafeaua la medic sau la funcționarul de la ghișeu. Am întreținut mentalitatea câștigului nemuncit, a bacișului.

Știu că avem conducătorii pe care îi merităm, știu asta - ei sunt expresia poporului, prelungirea lui. Dar a venit vremea să ne distanțăm de trecutul și obiceiurile noastre, măcar parțial. Acolo, în piață, au pus un cântec de la Revoluție - „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni...” Mi-am adus aminte, și mi-a fost dor de poporul hotărât care a ieșit în stradă în decembrie 1989. De poporul cu idealuri și speranță. Nu a mai rămas aproape nimic din niciunele.

Nu cred ca manifestarea de azi să aibă vreun impact. M-am bucurat totuși să văd încă o urmă de solidaritate în inima neamului ăstuia atât de încercat.

True colors

I see your true colors, and that's why I love you. So don't be afraid to let them show - your true colors are beautiful like a rainbow. Your true colors are shining through.

Ce frumos.

Fond de solidaritate, my ass

O ţară de corupţi şi idioţi. De laşi. Nu, nu vreau să contribui la
fondul de solidaritate, nici măcar cu un ban. Nu o să îi las să
mascheze diminuarea salariilor prin invenţia acestui fond. Plină de
nervi, azi era să bat un şofer de jepan care încerca să intimideze
trecătorii ce traversau regulamentar, pe verde. Am început să urlu la
el şi să -i fac semne mai puţin convenţionale, mama nu m-ar fi
recunoscut. M-am săturat de mitocanii care cred că scapă cu orice. E
adevărat, e nevoie de un potop, de o apocalipsă că să se spele
mizeria. Mi-e scârbă , o mare de scârbă.
Pufu mi-a ros cizmele de piele, însă nu mă pot supăra pe el. Deloc.
Aşa e în iubire.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

Andreea Craciun, LL.M., PhD cand.

*Perfect Planning Prevents Pathetic Performance.*

Ploaie în luna lui Mai

Îmi plouă în bucătărie, prin geam. Termopanul meu vechi de când lumea și pământul nu mai izolează nimic - apă, zgomot, praf. Îmi e foarte, foarte foame și mă uit cu jind la o pară zemoasă din fructieră. Nu pun mâna, în ultimul timp am exagerat cu mâncarea.

Afară s-a dezlănțuit o furtună nemiloasă, dar mie îmi plac furtunile, cu tunete, fulgere, trăsnete. Cu zgomot și pocnituri. Îmi place chiar și să mă plimb prin ele, să las apa să mă acopere, să mă înmoaie, să fugă toți în jurul meu iar eu să mă plimb calmă, cu nesaț, ca pe o cărare molcomă, să zâmbesc și să-mi mușc buzele ude cu o plăcere vinovată... Am făcut-o de nenumărate ori.

Astă seară am rămas să-i țin de urât lui Pufu, un picuț speriat și nelămurit. Prima lui furtună, dragul meu...

Mâine altă zi grea, dar mă bucur de calculator nou și roți umflate la bicicletă. After all, life's good.

Skirt Bike şi Noaptea Muzeelor

Când e aşa soare afară, şi aşa de mult mai, nu-mi vine să stau înăuntru. Nu-mi vine deloc să mă concentrez pe proiecte, să fiu productivă, să muncesc. Îmi vine să-mi iau raniţa şi să o întind, aiurea, pe câmpii, pe cărări, spre fântâni, să aud cucul şi să miros salcâmii.

Tare aş vrea să fug departe de oraş, călare pe bicicletă sau pe moto, şi să mă opresc într-un lan cu maci, să mănânc ceapă verde cu caş pe un ziar, şi să stau la soare cu mâinile sub cap, ochii închişi şi zâmbetul pe buze. Hai, ziceţi-mi că nu visaţi la asta...

Însă cum nu pot părăsi capitala încă, cum trebuie să fac act de prezenţă la servici, iată o alternativă drăguţă pentru fete (şi nu numai) în week end - Skirt Bike! Vom pedala graţios de la Piaţa Victoriei până la Muzeul Satului, cu vântul în plete şi fuste! Apoi, glorios, Noaptea Muzeelor! Iată totuşi că există alternative şi între zidurile oraşului..

Până atunci, visăm la week-end, soare şi un drum întins, liber la orizont.

Cum să iubeşti un popor

Am învăţat portugheză pentru că mă îndrăgostisem de un portughez. Când am intrat pentru prima oară în camera lui, mi-a pus să ascult Tribalistas. Nu înţelegeam un cuvânt, dar am fost vrăjită din primul moment de acordurile din Velha Infancia. Voiam atât de tare să îl înţeleg pe el, să îl simt pe el, din străfunduri, să îi absorb esenţa, din toate neamurile, din toată negura timpurilor şi a generaţiilor care mi-l aduseseră. Îl regăseam în toate ritmurile, în toate melodiile, în toate cuvintele.

A fost uşor să învăţ portugheză după ce i-am descoperit pe Jobim, pe Gal Costa, Caetano Veloso, Os Delfins, Marisa Monte, Chico Buarque, Bebel Gilberto, Stan Getz, Astrud Gilberto. Îmi părea că îmi cântau pe acordurile sufletului meu, ca şi cum m-ar fi ştiut dintotdeauna, îmi vorbeau suav, mie, intim mie... Toată fiinţa mea era surexcitată de multul pe care îl primea. Am luat în iubirea mea, învălmăşit, cântece, poezii, speranţe, un popor întreg.

Apoi am cunoscut-o pe Anna, scumpa mea profesoară şi prietenă, cu imensa ei dulceaţă şi inocenţă dezarmantă. Am devenit Deinha şi Brazilia s-a deschis la picioarele mele, exotică, fierbinte, primitoare. Capoeira, carnaval, caipirinha, guarana, samba, sim! Mi-am dorit, nu o dată, să rămân acolo, să uit de Europa şi să mă las dusă în mrejele unei aventuri incitante, sălbatice, tribale, într-un Rio periculos şi periculos de frumos. Am suspinat nopţi în şir după Cidade Maravilhosa, cu Corcovado alinându-mi nopţile încinse de asfaltul Budapestei...

N-am iubit niciodată un brazilian, dar i-am lăsat să-mi arate, am simţit cu ei. Pao de Acucar, soare, mult soare pe Copacabana şi Ipanema, agua de coco, cluburi şi dans şi prostituate în Sao Paolo, havaianas, a garota da Ipanema, cerul larg şi căscat al Brasiliei, un maldăr de flori exotice în hotelul meu, căţărări noaptea pe clădirea Congresului Federal, un fluture imens pe umărul meu în avion, fructul pasiunii la restaurantul de la etajul 50, o mare de lumini noaptea în favelă, noi într-o maşină necunoscută, aiurea, pe colinele lui Corcovado, spre Cristo Redendor, samba, strălucire şi dans, nisip între degetele mele, costumul meu smuls de valurile oceanului, eu aruncată cu capul sub apă, apoi cu pielea încinsă, coaptă, zâmbete multe, junglă, alte căţărări, cădiri înalte, prea înalte, oraşe nesfârşite, plaje neverosimile, inspiră, opreşte-te. Încă o dată.

Aşa am ajuns eu să iubesc un popor. Ce minunată călătorie a fost.

Memoria afectivă

Îmi place gustul bananelor foarte verzi. Îmi aduce aminte de copilăria cu fructe exotice coapte în ziar, pe dulap. Cum nu aveam răbdare să le las să se coacă, evident că mai mereu mâncam bananele verzi.

Îmi place pâinea proaspătă cu unt și sare, dimineața, urăsc calmotusinul și gustul de albastru de metil. Nu mi-am păstrat multe din obiceiurile de demult, însă încă mă pierd în ochi albaștri.

Stare de bine

Câteodată, în câte o sâmbătă, mă cuprinde o stare de bine pe care nu pot să o explic. De fapt, dacă stau bine să o analizez cu mintea, cu rațiunea omului social, nici măcar nu poate fi motivată, pentru că nu are justificări obiective. Starea mea de bine nici măcar n-are chef sau nevoie să mi se certe cu logica.

Sunt ușoară, din cap până în picioare, și în jurul meu miroase a bine. Mă port de parcă aș avea flori în casă și aș adulmeca pământul proaspăt de sub iarbă. Îmi apune soarele pe geamuri, rufele mi se usucă în balcon, fructele s-au așezat cuminți într-un bol de sticlă și numai ceasul mai ticăie în camera mea. Nimic nu mă mai grăbește, e o mare de nimic ușuratic în inima mea, e pură euforie.

Se sting umbrele pe pereți, dar eu rămân în bine, imobilă, solitară, împăcată. E vremea să ne odihnim.

Tales of the unexpected

Astăzi, în timp ce alergam după autobuz, it hit me. Cam ca în videoclipul lui Dan Bălan. Mi-am reîncărcat abonamentul RATB pentru încă o lună, fără să ştiu. Fără să ştiu dacă vom mai apuca o zi de mâine, darămite o lună întreagă. Ieri Băsescu anunţa reduceri de salarii şi scumpiri de servicii în timp ce grecii se băteau în stradă. Cristian încă o plânge pe Monica, deşi ea nu mai este de mai bine de trei luni.

Într-o lume în care nimic nu e sigur, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Planificând un viitor incert de dragul confortului psihologic? Profitând de fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima? Izolându-ne de toţi şi toate, într-un microunivers exclusivist în care - cel puţin imaginar - nimic nu ne poate atinge? Ar trebui să mă îngrijorez?

Cert este că planurile nu (mai) merg. Prietena mea îmi spune mereu că dacă vreau să îl fac pe Dumnezeu să râdă, să îi povestesc planurile mele. Are dreptate. Încerc, cu paşi stângaci, să învăţ dansul acomodării din mers, al adaptării la neaşteptat, al îmbrăţişării şi conexiunii cu neprevăzutul. Poate dacă aş reuşi să închid ochii şi să îl las să mă conducă, am putea dansa tango.

In a sentimental mood

Afară se pregăteşte de ploaie. E nevoie, e nevoie să fie şi puţin întunecat, puţin umed, puţin răcoare. Avem nevoie să respirăm, să inspirăm, să evaluăm, să ne liniştim. Avem nevoie de Ellington şi Coltrane, de un ice tea puţin neserios şi un biscuit aromat, de o coală albă şi un stilou.


Asculta mai multe audio Muzica

În zilele astea mohorâte de mai e bine să ştii ce vrei, ca să nu-ţi mâzgăleşti coala cu linii nesfârşite, să nu le pierzi în zare, neterminate. De aceea tac azi, în sinea mea, ca să mă ascult, să pun cap la cap sforile astea, să fac un ghem din ele înainte de venirea verii. Unele fire le-am rupt, din neatenţie sau nepăsare, altele mi le-au ros alţii, altele le-am încurcat şi nu le mai găsesc rostul şi capătul. Da, Ellington şi Coltrane ştiu foarte bine la ce mă refer.

Astăzi totuşi nu am răspunsuri, vocea din capul meu tace şi ea. S-o fi dus cu timpul, cu ploaia, cu norii... Pun coatele pe pervaz şi mă pierd în zare, doar azi, doar azi.

Fata cu eşarfă roz

Acum câteva zile mi-am cumpărat o eşarfă roz. Era ascunsă într-un colţ de magazin, la un preţ derizoriu. Dintotdeauna mi-au plăcut eşarfele, am multe, şi probabil voi mai avea un sac de acum încolo. Eşarfa asta roz mi-a adus aminte de bunica şi n-am mai putut s-o las din mână, să plec fără ea. Elegantă, frumoasă, cochetă, prin anii 50 bunica mea era o senzaţie în Vâlcea. Străbunicii mei au avut prima companie de taximetre din oraş. Erau înstăriţi, bine văzuţi, burghezi. Locuiau într-o căsuţă discretă în centrul oraşului, în timp ce tatăl meu şi fratele lui băteau maidanele, cu mingea de fotbal după ei şi nicio grijă pe lume.

Bunica mea a fost căsătorită de 4 ori, şi numai Dumnezeu ştie pe câţi a mai iubit pe lângă. V-am mai zis cât de frumoasă era? Era păpuşă, o Marylin brunetă, însă de provenienţă maghiară, căci da, bunica mea era rodul iubirii dintre Nae şi Mariko. Şi Nae era o figură. Toată uliţa îl aştepta să iasă pe străzi după amiaza, pe la 4, să povestească şi să râdă cu el. Un om interesat mai mult de a-şi trăi viaţa din plin, Nae a transportat parte din tezaurul Poloniei şi l-a ascuns pe Gheorghiu Dej în 44, refuzând apoi cu indiferenţă funcţia şi onorurile ce i-au fost oferite după venirea la putere a acestuia. A rămas în Vâlcea, cu lăutarii, cârciumile şi poveştile lui...

Eşarfa mea roz seamănă leit cu eşarfa roşie a bunicii, purtată la gât cu un zâmbet şăgalnic şi cuceritor, într-un portret vechi şi prăfuit de timp. Semănăm izbitor, eu şi bunica mea, stârnim exclamaţii de surprindere atunci când lumea îi vede imaginea din tinereţe. Şi ea tot geamănă, cu pasiune pentru gătit şi viaţă, cu o energie nesecată şi un umor spumos. Ceva din bunica mea îmi flutură la gât, în unduiri seducătoare, pe străzile toride ale Bucureştiului anului 2010, ca şi cum vremea ar fi încetat să curgă.

On mobile

Ei bine da. Atunci când nu mă mai gândeam la vreo fita suplimentară,
iată că postez pe blog de pe mobil. Pfuai. Am şi Fring, sunt bazată. E
foarte adevărat că gemenii au obsesii mari cu comunicarea. C'est la
vie! Hai, noapte bună.

--
Trimis de pe dispozitivul meu mobil

De 1 Mai o legumesc

„Ce faci de eclipsă?" Asta era întrebarea cea mai importantă, esențială, unica, în vara lui 1999. Mă pregăteam de admiterea la facultate și eclipsa se pregătea de Vâlcea, în punct maxim. Impropriu spus mă pregăteam – nu reușeam să învăț nimic, într-un mod inexplicabil, necaracteristic mie. Acum aș zice că poate era încercarea mea puerilă, slabă și nereușită de a mă împotrivi Timpului, Creșterii. Se prea poate să fi vrut să rămân veșnica adolescentă, etern neînțeleasă însă cu lumea la picioare, cu lumea în picioare... cine să mai știe?

Acum două zile m-am trezit surprinsă și fără un răspuns prea clar când cineva a vrut să știe ce fac „de 1 mai." Nu asta stă pe capul meu, în conștiința mea. Să-l iau pe 1 Mai și să-mi întorc viața în așa fel încât să mă asigur că-l cinstesc, să-l iau și să-l fac prilej să trăiesc, altfel, mai bine, mai șmecher, mai extravagant decât de obicei. 1 mai înseamnă că vine ziua mea. Ziua mea e foarte importantă pentru mine, e singurul egoism, singurul lux pe care mi l-am permis și mi l-am acordat din belșug în copilărie. Să fiu importantă de ziua mea și ziua mea să fie cea mai frumoasă pentru că era a mea, pentru că aveam și eu o zi din an în care să fiu buricul universului. Ziua cu dispensă de la restul existenței mele.

Anul ăsta, de 1 mai m-am hotărât să o legumesc. N-am motive de sărbătorit și n-o să mă apuc să o fac doar pentru o cifră. Mâine e zi de curățenie, de piață, de flori în vază și busuioc proaspăt pe masă, de soare și de gâze și de lenjerie proaspătă pe pat. Mâine n-am nevoie de nimeni și de nimic, poate doar de puțină liniște și ceva mai multă odihnă. Să las vântul să-mi ia rufele și să ascult foșnet de copaci într-un București părăsit.

Pe dinăuntru şi pe dinafară

Asculta mai multe audio Muzica

Zilele astea m-am tot gândit la ce-mi doresc de la viaţă, de la cei de lângă mine. M-am gândit mult la dragoste, asta şi pentru că este peste tot în jurul nostru, în toate formele. Mi-am adus aminte de emoţia începutului, de liniştea regăsirii, de căldura prezentului nesfârşit.

Nu e greu să faci lucrurile să meargă dacă întâlneşti persoana potrivită. Desigur că nu. Ne putem acomoda cu oricine, oriunde, oricum, putem iubi la fel. Există astfel un număr infinit de persoane potrivite, cu care să putem întemeia familii, cu care să putem merge în vacanţe, la teatre, concerte, nunţi, botezuri şi înmormântări, cu care să cumpărăm mobilă, cu care să creştem un animal şi să construim o casă. Ştiu multe astfel de exemple, de fapt, majoritatea cunoştinţelor mele sunt astfel de exemple. Am un prieten care numeşte aceste cupluri "întreprinderi cu doi directori", în care fiecare are un rol bine determinat pe care şi-l îndeplineşte conştiincios şi astfel lucrurile merg. Merg, şi viaţa merge înainte şi totul e bine.

Ce rar e să întâlneşti altceva. Cineva care să te dezbrace de măşti şi haine, care să te ia, puternic, pe sus, să se uite în ochii tăi şi să te ştie, simplu, crud şi total, pe dinăuntru şi pe dinafară. Cineva apărut întâmplător, neplanificat, necalificat, fără reguli, fără prescripţii, dar cu o foame gravă şi adâncă de esenţa din tine. Cineva care să te trezească la viaţă. Spun viaţă cu tot respectul şi veneraţia pe care sensul adevărat al acestui cuvânt le merită. Cineva care poate nu-ţi va da nimic din cele de mai sus, dar care cu adevărat îţi va da totul. Ce rar, nu?

Vreau şi eu să te cunosc. Să-mi spui poveştile tale, să mă pierd printre cuvinte doar pentru ca să mă poţi tu regăsi intrată în tine, neaşteptat, nesăbuit, dezarmant. Vreau să-ţi laşi toate zidurile jos, să-ţi ştergi fruntea şi să-mi zâmbeşti. Spune-mi tot, te ascult.

Back against the wall

Sunt cu spatele întors la lume. Înăuntrul meu, vreau să zic. Vorbesc, râd des, stau pe mess, scriu pe blog, merg la shopping, mă duc la tango și la servici, mă văd cu prietenii iar ei nu văd că eu sunt pe de-a-ndoaselea. Stau cu ochii holbați într-un hău și tac, și mai mormăi din când în când, mai dau din umeri a pagubă.

Viața se petrece în jurul meu și eu stau cu spatele la ea, cu nasul sprijinit într-un zid lat, înalt și vechi. Am săpat două gropițe cu vârful pantofului și acum le fixez încăpățânată, în așteptare. De parcă aș sta acolo să-mi sară răspunsuri, să mă apuce de nas și să mă întoarcă cu spatele la perete. În stânga și-n dreapta mea nu-i nimeni, să mă țină de mână sau măcar să mă ajute să sar peste nenorocirea asta de zid. Adică, lume e, dar sunt toți preocupați să sape gropițe, sau să scrijelească pe zid, sau să stea pe scaune și să se holbeze unii la alții.

Ceva tot trebuie să fac. O tipă de lângă mine zice să mai aștept, că cică o să aflu. Cică mereu se află, dacă aștepți. Poate că așa o fi, cine să mai știe? Vorbesc mult, ăștia din jurul meu, dar de la o vreme nu prea îi mai aud - mă mai deranjează doar chelfăiturile și zgomotele maxilarelor, câteodată, noaptea. Mda, n-o să sară nimic din gropile astea, nici măcar un pește. Și oricum nu l-aș mânca.

Aș mai aștepta... dar parcă m-aș și duce.


Asculta mai multe audio Muzica

Libertate

Dintotdeauna am apreciat libertatea ca fiind una dintre valorile fără de care nu pot trăi. Libertatea de a alege, de a face ce vreau, de a fi cine sunt. În ton cu mine și cu credințele mele, Pufu a crescut liber. Deși este „doar” un iepuraș, Pufu a învățat să fie el însuși. Lui Pufu nu-i e frică de oameni, de străini, de necunoscuți. Nu se ascunde, îi primește și le arată imediat cine e, pentru că libertatea lui îl permite asta - să experimenteze, să trăiască, neîngrădit.

Libertatea de a fi liber de alți oameni... asta mă frământă duminica dimineața. Nu cred că aș putea trăi înlănțuită în dorințele altora cu privire la mine, încadrată în tiparul a ceea ce consideră alții că ar trebui să fiu, răspunzând dorințelor și nevoilor lor. M-aș sufoca neîntârziat în această închisoare a minții și a simțurilor. Și eu am nevoie de alții, e adevărat, n-o să fiu nedreaptă, dar mai am nevoie și să-mi regăsesc gândurile mele noaptea, atunci când tot restul tace și sufletul meu începe să vorbească.

Poate că în lumea asta să fii liber înseamnă să fii singur... dacă da, nu știu zău ce aș alege.

La muţi ani mie!

Da, astăzi e Sf. Gheorghe, să trăiesc, fericită şi sănătoasă şi iubită!! Întrucât mi-am adus aminte abia azi dimineaţă că e ziua mea, m-am gândit să-mi dedic o melodie frumoasă, numa bună de trezit dimineaţa pe ea. Şi vreau să îi mulţumesc mamei mele, pentru că este cel mai mare fan al meu! Te iubesc mami!

Ultima Scrisoare

Asculta mai multe audio Diverse

Song of the day

Azi noapte am visat că, împreună cu un prieten, trebuia să cânt la karaoke my top 46 songs. El insista cu încăpăţânare să scoatem de pe listă Maroon 5 - She will be loved. Eu, sufocată de indignare, i-am strigat că mai bine nu cânt nimic decât să scot cântecul ăsta, şi m-am apucat să-l fredonez în somn. Când m-am trezit, încă mi se mişcau buzele.

Dintotdeauna mi-a plăcut Maroon 5. În 2004 - îmi atrăgeau atenţia cu replica obraznică din This love "I tried my best to feed her appetite/ Keep her coming every night/ So hard to keep her satisfied.." (How many men do that?!) şi mă făceau să visez într-o Sunday Morning; 2007 - îmi începeam o nouă viaţă într-un Bucureşti îngheţat şi străin, pe Wake Up Call - un videoclip provocator şi un 22 negru la ruletă "If you needed love, well, then ask for love/ Could've given love, now I'm taking love..."

M-am îndrăgostit până la urmă de soundul şi poveştile lor, dar şi de vocea şi insolenţa lui Adam Levine.

Acum însă, acum însă "She will be loved" e cu totul altceva. "I don't mind spending every day/ Out on the corner in the pouring rain/Look for the girl with the broken smile/ Ask her if she wants to stay a while..."

With a little help from my friends

Zilele astea grele au fost impresionante pentru mine. Prietenii mei - cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, însă acum descoperiţi - s-au mobilizat exemplar pentru a mă susţine, pentru a-şi arăta sprijinul, pentru a mă ajuta să merg mai departe. Au stat lângă mine cu inima şi cuvintele lor, şi o parte a sufletului meu a plâns de fericire.

Vă mulţumesc pentru iubirea voastră, este cel mai important lucru pe care l-am descoperit într-o marţe neagră.

Bucureştenii şi-au cumpărat umbrele colorate

Azi, în marţea neagră, pe stradă şi în staţiile de autobuz e plin de umbrele colorate. Ici pe colo câte un gri, dar nesemnificativ. Micile buburuze aleargă grăbite printre firele de ploaie, vorbesc între ele, se bârfesc, îşi aruncă ocheade. Sub umbrela cu JOY stă o fată îmbufnată.

Umbrela mea roşie cu buline albe nu face nimic, tace. Stă în ploaie şi atât, fără gânduri, amorţită. Mi-au intrat picioarele în pământ şi nu se mai mişcă, nu se mai dau duse. Ca şi cum ar fi uitat să meargă, ca şi cum cineva m-ar fi uitat în ploaie, pe caldarâm, în aşteptare. În aşteptarea a ce? Nu mai ştiu, şi eu am uitat.

Bucureştiul şi-a luat umbrele colorate cu care zumzăie în jurul meu.

Cântec de găsit

La ora 02.22, mi-ai înseninat noaptea, Tudor Chirilă. Îți mulțumesc.

Asculta mai multe audio Divertisment

Ce faci când minciuna are picioare scurte?

Nu știu alții cum sunt, dar eu una urăsc să fiu mințită. Mereu am spus-o: pot să suport orice adevăr, oricât, pot să trec prin multe alături de cei pe care îi iubesc, dar nu mă mințiți. Nu mă înșelați, nu mă luați „de bună.” Nu sunt, decât dacă vreau eu.

Am o intuiție teribilă atunci când vine vorba de descoperit minciuni - nu știu dacă e un defect sau o calitate, întrucât întotdeauna - paradoxal! - descoperirea adevărului aduce suferință. Câteodată mi-aș dori să nu fiu atât de perspicace, alteori ignor anumite semne cu bună știință. Însă sufletul meu știe, eu știu și de mine nu mă pot ascunde niciunde.

Odată descoperită minciuna, rămâne întrebarea - ce faci tu, singur în adevăr? Ce să faci tu, cu inima ta și cu adevărul, unde să mai fugi de el? Cât să mai fugi? De ce sunt relațiile umane așa complicate? Urăsc când minciuna și adevărul ne arată cât de singuri suntem de fapt în realitate. Câtă iluzie se ascunde în realitatea noastră.

Unii oameni trăiesc în minciună, ca într-un viciu. Și ne transformă pe noi, cei ce inhalăm aerul lor, în vicioși pasivi. Dar eu azi spun nu. Eu am început să învăț să spun NU.

Milonga Masquerade

Ahh!! O mie de puncte și încă unul pentru Milonga Masquerade de astă seară. Da, e noapte, stau cu picioarele în sus pe pereți (schimbare circulație sânge, don t ask) și scriu chinuit la calculator despre Milonga Masquerade, pentru că toată ființa mea doar asta respiră!

Centrul Cultural Maghiar, o vilă splendidă ascunsă discret pe o străduță între Romană și Victoriei, a găzduit un minunat eveniment de muzică și dans. Întâi, concert de pian - magnific - închisesem ochii și alergam pe dealuri într-o rochie de acum două secole, gândindu-mă, socotindu-mă cum aș putea oare să transpun în cuvinte muzica aia nepământeană... Apoi am coborât pe pământ pentru un recital de tango, însă era prea târziu, pentru mine era prea târziu și nu mai conta...

Am dansat toată noaptea, am schimbat o grămadă de parteneri, am avut șansa să compar o mulțime de stiluri - nici nu m-aș fi gândit! Pot spune chiar că am simțit o vagă îmbunătățire a propriei situații, lucru confirmat de câțiva dintre băieți. Mi-am făcut prieteni, mi-am consolidat relațiile cu colegii și chiar am primit laude pentru costumație - mi-am pus la bătaie costumul de belly dance, și am făcut oarecare senzație, în auriu și negru, cu mulți bănuți norocoși și brățări strălucitoare.

Sunt acasă, cu picioarele pe pereți și îmbătată de tango.

Best kept secrets

Nu întotdeauna spunem ce avem pe suflet - nu întodeauna avem îndrăzneala, nu întotdeauna știm cum să o facem, sau, cel mai periculos, nu întotdeauna vrem. Cred că toți purtăm, încuiate pe undeva, secrete bine păstrate. Ținem secrete față de alții - părinți, prieteni, iubiți, colegi - dar și față de noi înșine.

Secretele sufletului macină, și într-o zi te poți trezi că nu mai ai pe ce construi pentru că totul s-a ros, a putrezit, sau pur și simplu e prea târziu să mai faci ceva pentru că s-a pierdut momentumul în care te puteai elibera, sau pentru că esența a ceea ce ai fost cu adevărat a dispărut, lăsând locul măștii care ai fost prea mult timp.

Din când în când ușile sufletului se deschid și lasă lumina să pătrundă. Sau măcar să se întrevadă. Uneori, secretele tale te fac să te simți mai vulnerabil, mai fragil. Să-ți fie teamă să le lași în mâinile orișicui. Nu pot decât să admir neînfricarea celor care descuie lacăte înăuntru, care se descoperă lumii în esența lor. Nu pot decât să-mi doresc să mă dezvelesc cât mai mult, să eliberez cât mai mult, să adăpostesc cât mai puțin întuneric. Îmi doresc curajul de a fi cine sunt în viața mea secretă.

Norul

Am inima strânsă. Norul ăsta stupid a blocat tot traficul aerian. Mi-e teamă pentru Adi, nu știu când se va întoarce. Armenia e practic la capătul lumii - acum așa pare - și n-are practic nicio resursă: hotelul de 4 stele e de 2, mâncarea proastă iar accesul la internet un miracol și un lux.

Iubitul meu nu se poate întoarce acasă, iar eu nu pot face absolut nimic cu privire la asta.

Prima mea Milonga

La Scena. Multă lume, multă agitație, o aniversare, prăjituri, pantofi frumoși, cunoștințe noi... și tango. Am încă atât de multe de învățat, că obosesc numai gândindu-mă. Nu prea-mi iese ocho spate. De fapt, mi-e cam neclar dacă îmi iese ceva altogether, cu excepția fundului, care e prea scos în afară.

Nu-i nimic, e bine și așa. Mă furnică picioarele, dar e bine - mâine o luăm de la capăt.

Your love is king

Îmi tot bâzâie melodia asta prin cap.

Descântec de ploaie

Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Îmi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, înalta,
Îmi place sa le rup firele si sa umblu cu ele în dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urât sa spui “Sunt cea mai frumoasa femeie”,
E urât si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci când ploua,
Numai atunci când ploua,
Sa rostesc magica formula “Sunt cea mai frumoasa femeie”.
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii în par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vânt
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te-astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te-ndragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt îndragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei…

Ana Blandiana